Dreptul infractorilor aleși

Cine în țara asta, cu excepția „oamenilor muncii” din puhoiul de filmulețe și animații propagandistice ale golzilor corporați, e interesat de aprobarea mascată a pornirii excavatoarelor RMGC la Roșia Montană?

Cine în țara asta, cu excepția pușcăriașilor  și pușcăriabililor, dorește să fie amnistiați pușcăriașii?

Pe cine roade grija în țara asta să fie legiferat traficul de influență sub numele de lobby?

Și cine stabilește, ținând seama de dezvoltarea remarcabilă a hoției cu acte în România, că o amendă nu se poate da pentru un flintic de 50.000 de euroi prejudiciu (pentru 50 de mii nici nu mă scol din pat, spunea un clasic al domeniului), să fie un 500.000, acolo, suntem țară europeană, ce mama dracului?

Care cetățeni ai acestei țări își storc din creieri  luni noaptea legi care să-i scoată pe parlamentari din raza de acțiune a DNA și ANI?

Răspunsul la această ultimă întrebare e răspunsul la toate: chiar parlamentarii.

Sau: numai parlamentarii.

Poate cineva să-mi spună o singură lege izvorâtă din nevoile cetățenilor, pe care parlamentarii le-ar cunoaște și le-ar discuta în Parlament? Eventual, și noaptea?

Singurele preocupări legislative ale reprezentanților poporului sunt cele ale unui Parlament constituit în vederea comiterii de infracțiuni. Adică asigurarea unui cadru legal care să apere dreptul infractorilor aleși la o activitate de profil lipsită de stres.

De data asta, Traian Băsescu are dreptate: acest Parlament aruncă România cu 10 ani înapoi. Ba chiar cu 25, pentru că e vorba de așezarea politrucilor deasupra legilor.