Fericiți cei fuduli de urechi, că aceia n-aud flașnetele!

Caragiale a propovăduit, în publicistica vremii, la ceas de zarvă electorală, a zecea Fericire: „Fericiți cei fuduli de urechi, că aceia n-aud flașnetele!”.

Dacă retorica politică nu s-a schimbat din secolul al XIX-lea până în secolul XXI, e și pentru că temele fundamentale nu par a se fi schimbat:

„- Ce mai nou?

– Prost, monșer… Este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă… S-a isprăvit… E ceva care poți pentru ca…

– Lasă, Nae, că se mai și exagerează…

– Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu știți, care, mă-nțelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândești, te-apucă groaza, monșer, groaza! (…). Eu pot pentru ca să-ți spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar știi?… foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem țara mea, care era peste putință ca să prevază cineva o situațiune foarte tristă, fiindcă le-am spus și dumnealor…

– Cari dumnealor?

– Dumnealor cu cari am fost, zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orișicât ai zice, când vezi că bate falimentul la ușe și nu mai e nici un patriotism…

– Bine, Nae – zic eu – nu trebuie să fie omul așa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte… este o recoltă admirabilă.

– Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapița?”.