Hecceitatea Muiei în fenomenologia urii la narcisicii de gradu’ I
Cunosc femei care adoră muia. Și intelectuali care adoră limbile. Ei se numesc „pupincuriști” și se impart două categorii: cei care recunosc și cei care nu recunosc.
În cazul prezent din conștiința sanatoriului mediatic românesc, singurii care nu recunosc, nici că o iau, nici că o dau, sunt PSD și intelectualii anti-PSD.
Bunăoară, muia este un complex cultural de natură orientală. În care este considerată o perversiune.
Desigur, în cultura japoneză, cea mai veche existentă, muia nu este un peiorativ. Pur și simplu, nu există pe lista canoanelor nipone. Acolo nimeni nu strigă: „Muie Yakuza!” Nu se poate vorbi despre un delict de lezmuiestate.
Numai în pârnăile balcanice unisex muia practicată „supt” amenințarea cuțitului era ceva umilitor. Și fix asta își dorește „Piața” pentru penalul Dragnea: să-l dea jos și să-i dea sus!
O fi bine, o fi rău!? Numai lada de gunoi a istoriei o poate dovedi.
Pe de altă parte, vulgata înseamnă stadion. Pe stadion și în stradă s-a dat cea mai multă muie în această țară. Muia românească e la fel de populară ca un „vaffanculo” macaronar sau un „malakas” grecesc.
Când însă stadionul devine un exemplu de semn al demosului justificativ, atunci avem o psihoză a disperării scăpate de sub autocontrolul gândirii. Citez din fostul șef al Comisiei prezidențiale de condamnare a comunismului, care zice așa:
„…Revoluțiile dau glas așteptărilor vulgului. Sunt, ne place sau nu, vulgare. Estetica lor este una diferită de aceea a vremurilor calme. Vulgaritatea lor este, în adâncimi, una de un maxim, superb rafinament. Depinde de noi să-l prețuim cum se cuvine!” zice ultrasul politolog Vladimir Tismăneanu.
Psihoza urii decontate intelectual a devenit epistemologie oficială. Hermeneutica pulii este „the new orange” la GDS. „Onoare Muii !” este lozinca Revoluției Inteligenței Cool!
Goana după popularitate este marele complex freudian al intelectualității române „de dreapta”. Muia iese din starea ignobilă de poluție și trece în cea mai îndreptățită revoluție.
Nevoia organică de „băgareînseamă” și complexul de popularitate i-au făcut pe distinșii ayatollahi ai minții să intre în partuza politică a războiului civil româno-român, în care, a da și a lua muie în luptă dreaptă cu aleșii este preferabil decât să nu se vorbească deloc despre ei. E o formă promiscuă de narcisism. S-a trecut de la Nu-ismul Ionescian la Muismul Mălinbotian.
Noi credem, în genere, că intelectualii sunt înțelepții cetății, cei care propun soluții și mediază antagonismele societății, formând „think tank”-urile reformei și ale progresului. Numai că Patapievici vrea să ne înarmăm ca Israelul, Liiceanu țipă peripatetic la tanti „Slujirea” să-i condamne pe toți, iar orbitorul Cărtărescu vrea o procuroare a serviciilor secrete drept președinte al României. Nu poți fi cu adevărat un model, dacă o arzi pe înarmare, muie și dubă.
Mahalua nu mai e „ineptă”, nu mai e „gregară”, nu mai e „pegră” ca-n 2012, la manifestațiile anti Băsescu lăsate cu căderea guvernului Boc. Nu se mai tratează cu o indiferență mârâită ca pe manifestațiile anti-exploatării Roșiei Montane. Acum, mahalaua îi răzbună, deci e bună.
În anii ’90, când Ion Iliescu și Piața Universității erau ca materia și antimateria sau când Corneliu Coposu era dus cu tab-ul ca să fie salvat de furia populară împotriva „moșierilor”, nu era atât de ireductibilă treaba politică cum este azi. Acum, bătălia din România este una de dimensiuni apocaliptice din punct de vedere sociologic.
Este un război simbolic între țărani asistați și orășeni pauperizați si nerespectați, între cei cu Occidentul și cei cu PSD, între cei care sunt cu Kovesi și cei care nu sunt cu ea.
Acum, ca într-un ciclu faustic, intelectualii traumatizați istoric răspund acelui vestit imeghebist „Moarte Intelectualilor!”, din manifestațiile pro-Iliescu, din anii ’90, cu „Muie PSD!” și „La Pușcărie!”
Poți spune că, în aceste condiții, intelectualii noștri sunt altfel? Nu. Sunt parte din peisajul psihotic al întregii unei societății. Adică în delir.