„În interiorul credinței se poate spune totul; fără credință nu-i nimic de spus”

N-am cum să închid „Celebrarea talmudică” a sigheteanului Elie Wiesel, fără să nu transcriu fragmente din povestea lui rabbi Ishmael ben Elisha:

” (…) Recomandarea sublimă a lui rabbi Ishmael:

Într-o zi, împreună cu prietenii și colegii săi, se întreabă dacă este permis să muți în ziua de Shabbat lumânarea ca să poți citi. Majoritatea zice nu, el spune că da. Își va scrie confesiunea pe un petec de hârtie:

De ce, se întreabă el, Dumnezeu a ordonat fiilor lui Israel să construiască un altar după incidental cu Vițelul de aur? Pentru a le arăta că i-a iertat. Dumnezeu este iertare. Dumnezeu este compasiune. Dumnezeu nu cere imposibilul. El nu cere nici măcar posibilul (…). Pentru că Dumnezeu este înțelegere. Dumnezeu cunoaște limitele oamenilor. Cel mai rău păcat? Idolatria. A adora ceea ce nu este Dumnezeu înseamnă a-L umili pe Dumnezeu care nu umilește pe nimeni. Prin urmare, adorația de sine nu este decât o idolatrie. Iubirea de sine duce la negarea de Dumnezeu, a cărui iubire e izvorul oricărei iubiri  (…).

Îl îndrăgesc pe rabbi Ishmael și pentru învățătura sa curajoasă în materie de credință. De la școala lui ne parvine jocul de cuvinte transformat în strigăt tulburător:

Se poate încerca formularea unui protest asemănător: protest nu împotriva credinței, ci în numele ei, nu împotriva lui Dumnezeu, ci pentru Dumnezeu. Tocmai pentru că evreul are încredere în Dumnezeu, el are dreptul să-I ceară socoteală! Tocmai pentru că noi îl iubim pe Dumnezeu, ne este dat să-I cerem să aibă milă de copiii Săi! În interiorul credinței se poate spune totul; fără credință nu-i nimic de spus”.