„În noaptea lumii, să atingi mâna lui Dumnezeu”

În inima Grădinilor Vaticanului, lângă Fântâna Vulturului, în mănăstirea Mater Ecclesiae (Maica Bisericii), trăiește și se roagă Papa Emerit Benedict al XVI-lea, de când și-a schimbat încălțările roșii de la Prada cu sandalele de monah.

Acolo stă și reflectează și se roagă marele teolog („filosoful lui Dumnezeu”), inflexibilul prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței (fără rigoarea căruia, predecesorul său, Ioan Paul al II-lea, nu s-ar fi putut avânta deasupra dogmei), Panzerkardinalul detractorilor săi, expresivul interpret al lui Mozart.

De când, în 2013, s-a retras din Scaun, Benedict „s-a cufundat în Dumnezeu”, cum cu căldură constată Papa Francisc, de câte ori îl vizitează. Citindu-i scrierile post-pontificale, Sfântul Părinte în exercițiu a găsit formula care să definească existența predecesorului său – „teologie în genunchi” – contrazicându-i pe cei care îl considerau mai degrabă un gânditor decât un trăitor.

S-au întâlnit vineri seară, pentru ca, potrivit obiceiului instituit în ultimii ani, să-și facă urările de Crăciun. Francisc a venit încărcat ca un Mos Crăciun. În instantaneele suprinse pe 21 decembrie se vede, într-un colț, celebrul pian de care Papa Emerit nu se desparte, deși nu i-a mai ridicat de multă vreme capacul.

Înaintea acelui Consistoriu în care, în fața a 70 de cardinali stupefiați, și-a anunțat retragerea, în limba latină („pentru că tot ce e important se exprimă în latină”), definise cu înfricoșare problema fundamentală a momentului istoric pe care îl traversăm: „Dumnezeu se retrage din orizontul oamenilor”, se stinge lumina Lui și năvălește întunericul dezordinii.

Înțeleg mai bine astăzi cuvântul lui Benedict al XVI, rostit cu puțină vreme înainte de întronizarea lui Francisc: „Credința nu e nimic altceva decât, în noaptea lumii, să atingi mâna lui Dumnezeu și, în tăcere, să auzi cuvântul, să vezi lumina”.