Israelul, dincolo de ziduri
Presa israeliană oferă informații și reportaje ample. Oficialii sunt rezervați în a oferi judecăți de valoare, cu excepția liderului opoziției, Itzhak Herzog (zis Buji), care a cerut Guvernului să deschidă porțile pentru miile de refugiați sirieni. La acest demers emoțional, premierul Bibi a reacționat cum era de așteptat: întâi a deplâns soarta oamenilor obligați să fugă din calea asaltului violent al islamismului, apoi a declarat că, pentru Israel, a deschide porțile refugiaților echivalează cu a deschide porțile terorismului. „Nu suntem indiferenți la tragedia refugiaților din Siria și Africa. Dar Israelul e o țară mică, foarte mică (președintele Bush Jr. spunea „o țară mică, într-o vecinătate nemiloasă”, n.m.), ceea ce îi restrânge posibilitățile geografice și demografice. Din acest motiv trebuie să ne securizăm granițele„. Zis și făcut: pe lângă zidurile deja existente de la frontierele cu Siria, cu Libanul, cu Egiptul, un nou zid se va ridica în est, la frontiera cu Iordania, pornind din portul de la Marea Roșie, Eilat, până în Valea Timna, la Aeroportul Ramon, aflat în construcție – aproximativ 30 de kilometri de beton și sârmă ghimpată, de 5 metri înălțime.
Opinia publică, pe mediile de socializare, vehiculează cam aceleași trăznăi care circulă și pe la noi: refugiații sunt suspect de bine îmbrăcați și folosesc smartfoane; celulele Daesh (numele folosit în Orientul Mijlociu pentru autointitulatul Stat Islamic) s-au strecurat deja în Europa printre refugiați; de ce nu-i primesc statele arabe bogate?; cât va rezista Europa presiunii, înainte de a fi islamizată complet? ș.a.m.d., observând că europenii i-au blamat pe israelieni fiindcă ridică ziduri, dar iată că acum învață de la ei – vezi cazul Ungariei.
Deși a semnat Convenția privind Statutul Refugiaților (în zonă, doar Egiptul și Yemenul au mai iscălit documentul), Israelul a avut mereu probleme sensibile în aplicarea acestuia. Cea mai importantă este aceea a reîntoarcerii refugiaților palestinieni, una dintre pietrele de poticnire ale oricărui acord de pace.
(Cei aproape 60.000 de refugiați africani, majoritatea din Eritreea și Sudan, care se află pe teritoriul Israelului – în sudul Tel Avivului există o adevărată colonie – focar de infracțiuni și dezordine, nu sunt cea mai fericită experiență).
Ar mai fi de subliniat că, tehnic vorbind, între Israel și Siria e încă război, un tratat de pace nu a fost semnat, deși, înainte de 2011, au existat discuții discrete între cele două părți, punctele de neconciliat fiind relația strânsă a Siriei cu Iranul și Înălțimile Golan, zonă strategică de apărare, la care partea israeliană nu e dispusă să renunțe.
E de necontestat faptul că organizațiile umanitare israeliene sprijină refugiații ajunși astăzi în Europa. După cum e adevărat că, de la începutul războiului civil, sute de sirieni au fost tratați în spitalele din Israel, cu aceeași generozitate cu care dealeri israelieni exportă arme în zone de conflict.
Post scriptum. Nu pot să nu remarc două declarații lucide cu privire la refugiați – a vicepreședintelui PNL, Cătălin Predoiu, și a directorului SIE. Mi-ar fi plăcut ca declarația lui Mihai Răzvan Ungureanu să fi fost făcută de președintele Iohannis: „Credibilitatea Europei ține de identitatea publică. Este credibilitatea afectată de raspunsul la crize? Vom vedea peste câteva luni. Am speranțe privind următorul Consiliu JAI și Consiliul European extraordinar, dacă este determinare de a înțelege că ar trebui să fie un răspuns comun. Credibilitatea nu e doar despre ce spunem, ci și în ce vom face de acum încolo, împreună. Avem nevoie de politică externă și politică de securitate comune. Acesta este răspunsul”.