„Iubiți, iubiți și iarăși iubiți! Cu bucurie!”

Sora Candida Bellotti s-a născut la Veneția, straniul oraș al tuturor commediilor, al măștilor și miracolelor, orașul Papei Pius al X-lea. În cei șapte ani buni cât le-a fost Patriarh, venețienii îl urmăreau cum alunecă pe sub porticuri, purtând robele cârpite ale predecesorilor săi, îndreptându-se, Sărăcuțul, spre Muntele de Pietate. Amaneta și dăruia, binecuvânta și vindeca, iar atunci când credincioșii l-au  petrecut cu privirea plecând spre Pontificat, le-a strigat din gondolă: „Mort sau viu, mă voi întoarce!”. Și s-a întors mort.

Sora Candida și-a depus voturile monahale în anul 1932, în Insitutul „Slujitoarele Bolnavilor”, un fel de Cruce Roșie întemeiată de Sfântul Camillo de Lellis. A purtat până la moarte rasa albă cu roșu a infirmierelor ordinului.

Ce pot spune despre un om care, cu dedicație, cu smerenie și-a făcut datoria, slujind lui Dumnezeu și oamenilor? Un astfel de om nu e, slavă Domnului, nici măcar subiect de știre.

Îmi pot închipui cum în mintea ei suna încă dangătul neliniștitor al clopotelor de ceață.

M-am apucat să scriu toate astea, doar ca să vă pot împărtăși secretul longevității sorei Candida, așa cum îl exprima ea celor care veneau să-i ceară un cuvânt de folosință: „Iubiți, iubiți și iarăși iubiți! Cu bucurie!”.