Lasagna, ia calul meu și du-te!

Ca în orice coproducție franco-română, noi dăm caii; indiferent de sezon, dietă, meniu, prostie ori cascadorie. Butada nu-mi aparține, e veche și are dreptatea ei. Adevărul e că nu există scandal pe lumea asta în care să n-avem și noi jocheii noștri.

Chestia cu lasagna, unde calul „românesc” a ajuns de vacă – putea să fie și mai rău – păstrează ceva din absurdul nației. Dar, sincer, m-am săturat să ni se ia caii la mișto.

Eu zic că, orice s-ar spune, am făcut, iată, pentru prima oară în istorie, un business cinstit. Întrucât s-a hotărât că le vom lua Regatul în 2014, le-am dat deja calul la schimb; ca să nu părem atârnători.

„Regatul meu, pentru un cal!”, ar fi strigat Richard al III-lea, grăbindu-se la cină. „Ia calul meu și du-te!” i-ar fi replicat șeful abatorului cipriotului, apoi cipriotul olandezului, pe urmă olandezul francezului, iar francezul luxemburghezului, care, în final, a împachetat măruntaiele în foi de lasagna și le-a dat drumul pe Canal la Londra. Nimeni n-a știut ce-i aia vacă, ce-i ăla cal…

Și, la o adică, de ce o gloabă care rumegă jăratec se poate transforma, peste noapte, într-un armăsar pur sânge, și n-ar putea deveni, de exemplu – dau un exemplu -, „văcuța mov” care să ne apropie și mai mult, și mai repede, de englezi?