Lăsați bunicii să viseze!
Suveranul Pontif a vorbit despre adolescenți și despre bunici. Le-a atras atenția părinților că adolescența nu este o boală, ci „o etapă-punte, iar din motivul acesta adolescenții nu sunt nici de aici, nici de acolo, sunt pe drum, în tranzit. Nu sunt copii (și nu doresc să fie tratați ca atare), nu sunt adulți (însă vor să fie tratați ca atare, în special când vine vorba despre privilegii). Trăiesc tocmai această tensiune, întâi în ei înșiși, apoi cu cei care îi înconjoară. Caută mereu confruntarea, întreabă, discută tot, caută răspunsuri – uneori nu ascultă răspunsurile și pun alte întrebări, înainte ca părinții să rostească. Trec prin varii stări sufletești, și familiile lor împreună cu ei. Dați-mi însă voie să vă spun că acesta este un timp prețios în viața copiilor voștri. Unul dificil, e drept. Un timp de prefaceri și de instablitate, e drept. O etapă care presupune riscuri mari, desigur. Dar mai cu seamă este un timp al creșterii, atât pentru ei, cât și pentru întreaga familie.
Adolescența nu este o boală și n-o putem înfrunta ca și când ar ține de patologie. Un copil care își trăiește adolescența (oricât de greu poate să fie asta pentru părinți) este un copil cu viitor și cu speranță. Mă preocupă mult tendința actuală de a medicaliza precoce pe copiii noștri. Pare că totul se rezolvă medicalizând sau controlând totul cu sloganul exploatează timpul la maximum, astfel încât agenda copiilor noștri devine una mai cumplită decât a celui mai important lider”.
Despre bunici, Papa a vorbit în câteva rânduri, rugând părinții să-și lase copiii să discute cu ei cât mai mult. Așa a început și aseară: „Părinții trebuie să le ofere copiilor ocazia de a vorbi pe îndelete cu bunicii. De multe ori bunicul sau bunica sunt la azil, iar ei nu se duc să-i vadă. Copiii trebuie să vorbească cu ei. Chiar trecând peste părinți, să se apropie de rădăcinile bunicilor. Ei au această calitate de a le transmite istoria, credința, apartenența. O fac cu înțelepciunea celui care se află în prag, gata să plece. Revin asupra a ceea ce am mai citat – Cartea Profetului Ioel: . Și voi sunteți puntea. În ziua de azi nu îi lăsăm pe bunici să viseze, îi pierdem. Această cultură îi rebutează pe bunici, fiindcă ei nu produc – iată „cultura rebutului”. Dar bunicii pot visa doar când se întâlnesc cu o viață care se înfiripă. Doar atunci visează, vorbesc (…).
Nu știu dacă am mai spus-o, mi-a venit în minte o poveste pe care când eram mic am învățat-o de la una dintre bunicile mele. A fost odată, într-o familie, un bunic văduv. Era șubred, și când mânca se mozolea cu supa, saliva și se murdărea. Tatăl a decis să-l trimită să mănânce singur, la bucătărie, ca să nu-i facă de râs în fața oaspeților. Și a stat o vreme bunicul singur, aruncat într-un colț al bucătăriei. Până într-o zi când, venind acasă de la muncă, tatăl și-a găsit fiul cel mic care meșterea ceva cu un ciocan, cuie și o scândură de lemn. Ce faci? l-a întrebat. O masă, i-a răspuns copilul. O masă? De ce? Ca atunci când vei fi bătrân să poți mânca singur, acolo. Pruncul acela a intuit perfect unde-i erau rădăcinile…”.