Marile puteri se prefac că nu observă terorismul de stat al Arabiei Saudite

Publicat: 12 11. 2017, 21:07

Cum altfel decât terorist poate fi numit un stat care sechestrează prim ministrul unei republici suverane – Liban – îl arestează la domiciliu (Saad Hariri are și cetățenie saudită, deținând afaceri la Riyadh și o reședință pe elegantul bulevard Al Takhassusi) și îl obligă să citească la televiziune un act de demisie ticluit de alții, în care declară că se teme să nu fie asasinat și înfierează Hizballah (membru al coaliției de guvernare pe care o conduce) și pe sponsorii săi iranieni, în termeni de o duritate care nu îi este proprie.

În noaptea de 2 noiembrie, Saad Hariri (fiul ilustrului Rafiq Hariri, asasinat în februarie 2005, după ce, în octombrie 2004, încheiase două mandate la cârma guvernului libanez) a fost chemat de regele Salman. Nimic care să-l pună pe gânduri – făcea dese deplasări în capitala Arabiei Saudite. Cu câteva zile înainte, la inițiativa prințului moștenitor Muhammad bin Salman, se întâlnise cu ministrul pentru Afacerile Golfului și câțiva înalți reprezentanți ai serviciilor secrete, părându-i-se că i-a convins că nu poate intra în conflict deschis cu Hizballah, așa cum presau oficialii de la Riyadh. A dezarma  aripa militară a partidului șiit islamist ar fi echivalent cu  războiul civil. E tocmai ceea ce și-ar fi dorit saudiții din partea premierului libanez și, văzând că nu îl pot convinge, de pe 3 noiembrie când, imediat ce a aterizat i-au confiscate telefoanele, pe 4 l-au obligat să demisioneze, sperând inițial să îl înlocuiască cu fratele său mai mare, Bahaa, rezident în Regat. Bahaa Hariri, care se află de ani de zile în relații reci cu fratele său, a refuzat, deocamdată, oferta (conducând afacerile familiei, s-a ținut mereu departe de politică).

Dacă planul saudit, încropit de mintea pripită a prințului moștenitor Muhammad bin Salman, încurajat tacit de Statele Unite și Israel, n-a funcționat cu Bahaa Hariri, nici la Beirut, după opt zile de la anunțarea demisiei, n-au prea ieșit lucrurile cum s-ar fi dorit la Riyadh. Președintele țării, generalul Michel Aun (considerat un aliat-cheie al Hizballah), a declarat că nu va lua în considerare demisia premierului, până când acesta nu va reveni în Liban să și-o prezinte personal. Mai mult, a apelat la instanțele internaționale pentru ajutor în clarificarea situației, convins fiind că Saad Hariri – contrar declarațiilor saudite – e ținut ostatec. Ieri, într-o discuție telefonică purtată cu președintele Franței, Michel Aun a reiterat  îngrijorările sale, smulgându-i lui Emmanuel Macron o declarație neutră referitoare la susținerea poporului libanez. Joi, aflat în zona Golfului, Macron se repezise până în capitala saudită, ca să se convingă că premierul demisionar nu e arestat la domiciliu, ceea ce a și făcut cu ajutorul prințului moștenitor Muhammad bin Salman. Dacă președintele Franței a vorbit cu ostatecul de lux, iar acesta i-a răspuns cum le răspunde apropiaților care îl sună – „sunt bine” – a înțeles probabil că „Inshallah” înseamnă „nu saudiții m-au obligat să demisionez”. 

Nici partidul lui Saad Hariri nu dorește să-i înregistreze demisia în absență, declarând că nu e o turmă de oi care poate fi mânată de la Riyadh.

În Liban, situația e cât se poate de gravă. Premierul care a demisionat la televiziunea saudită a fost un personaj slab, însă  chiar puternic să fi fost n-ar fi putut ține piept Hizballah și sponsorilor săi iranieni. Poporul e singurul care poate rezolva problemele și în suburbii au început deja nemulțumiri manifeste la adresa formațiunii islamice șiite, care le-a trimis tinerii – la comanda Tehranului – în Siria, sacrificându-i într-un război care nu era al lor.

După demisia lui Saad Hariri, Israelul a demarat la granița cu Libanul cele mai puternice manevre militare din ultimul deceniu, pregătindu-se pentru „un război cu Hizballah”, care îi pică cum nu se poate mai bine premierului Netanyahu, dornic să se poziționeze ca indispensabil securității Israelului în fața celor care îl anchetează pentru corupție.

Problema cea mai importantă (dincolo de lupta saudito-iraniană pentru heghemonie), revoltătoare de-a dreptul,  rămâne poziția marilor puteri față de terorismul de stat practicat de Arabia Saudită. Blamabila neutralitate a acestora duhnește a petrol.