Maștera cinematografiei – la tulumbă

Mi se pare lipsit de bun gust să i se tot spună „mama poneiului roz”. Mai aproape de adevărul zilelor noastre ar fi „maștera cinematografiei”. E primul conflict, cel cu organizațiile cineaștilor, pe care ar trebui să-l aplaneze, din fotoliul de ministru al Culturii. Un conflict pe care singură l-a creat, din balansoarul de secretar de stat, ridicându-și breasla-n cap, care acuză  „tentativa samavolnică de a înscăuna prin ordonanță guvernamentală o mână de indivizi ca dictatori ai cinematografiei române, băgându-le și Fondul cinematografic în buzunar”.
 
La Opera Națională București, vicepremierul Dâncu (responsabil în Guvern cu arta Dezvoltării Regionale și Administrației Publice) raportează  că ar fi stins incendiul. (Cu gaz, propunând-o la conducere pe Beatrice Rancea de la Opera Națională Română Iași).

Alte înfocări mocnesc mai pretutindeni.

Un mandat ministerial de o jumătate de an – în ciuda iscusinței manageriale a doamnei Șuteu – echivalează cu al servantului la tulumbă.

Obișnuită să se poziționeze în avangarda culturii vii, va trebui să se treacă de multe ori pe zi pe la ariergardă. Sub coviltirul Culturii nu călătoresc doar genii (aș zice că, refractare la orice formă de asociere, ele rămân mereu de căruță), ci mediocritatea aurită a celor care transpiră – în poante, la frecat sacâzul, la inventariat lăzi de zestre, la rupt bilete.

Zic toate astea doar fiindcă la cultură se pricepe oricine. Mai ales președintele Iohannis: „Ministerul are nevoie de reformă, nu de reformită, are nevoie de decizie, dar nu de impunere cu cizma”. Trebuie să-l fi inspirat grav Corina Șuteu, dacă a deschis gura, ba a și inventat un cuvânt – reformită.

Reformită? Sună a afecțiune malignă. Ceva ce ține de patologia reformei. Impunere cu cizma – o imagine suprarealistă, care o să mă fugărească multă vreme.