Nicușor Dan inventează USB-ul de serie

Eu înțeleg că un politician trebuie să aibă „geniul” versatilității, dar până la punctul de la care se poate întoarce firesc, nuanțând, propunând soluții, negociind, astfel încât să nu devină „ușor ridicol”, vorba fondatorului USB. Dar ca să nu poți scoate nimic coerent din declarațiile sale de fost lider de partid, hai să-i spunem, antisistem, pe teme importante, mi se pare absurd.

Includ aici, o discuție retrospectivă despre refuzul USB de a colabora, la locale, cu PNL, pe motiv că imaginea de partid nealiniat va fi alterată (fapt care a condus, evident, la pierderea, în totalitate, a Bucureștiului, în favoarea PSD, din cauza splitării electoratului de dreapta, între cele două partide), pentru ca, după doar câteva luni, în toamna-iarna lui 2016, USR să admită, totuși, o colaborare cu liberalii în susținerea programului politic al lui Dacian Cioloș.

Sau despre particularitățile pseudonegocierii cu fostul premier tehnocrat, privind înscrierea acestuia în partidul lui Dan.

Sau despre despărțirea sa de partid și despre refuzul de a se întoarce, în condițiile aplicării deciziei luate de forul de conducere a USR – în urma organizării unui referendum intern – privind plasarea în opoziție față de modificarea Constituției, prin redefinirea familiei.

Nimic nu e clar, vizavi de aceste episoade ale vieții de partid.

Singura explicație, oarecum sinucigașă prin asumarea explicită și motivată a duplicității, este aceea că n-ar vrea ca o eventuală poziționare a sa, fără echivoc, să i se întoarcă împotrivă, ca un bumerang prost mânuit, în situația în care va candida la Primăria Generală, în 2020.

„Sunt de acord cu un parteneriat civil între oricare dintre ei (…) pe chestiunea căsătoriei nu m-am pronunțat (…) Am spus că pe parteneriat civil și eu și toată lumea din USR e de acord și că diferența între cele două opinii e pe căsătorie, unde oamenii au opinii diverse și foarte puternice, eu nu mi-am exprimat-o public, consider că și o opțiune și cealaltă sunt legitime. Nu aș vrea să nu câștig Primăria Bucureștiului în 2020 pentru că nu mă vor vota unii sau alții„, a „precizat” Nicușor Dan pentru Realitatea TV.    

Poate că Dan și-ar fi dorit ca partidul să vegeteze continuu, în nemișcare și neadaptare, după chipul și asemănarea sa: oficial indecis și echivoc (tradiționali și progresiști, la un loc, fiecare tabără cu filosofiile, teoriile și deciziile ei, conferind formațiunii, în consecință, un statut neangajat), fără asumări necesare pe teme decisive, un partid lipsit de predictibilitate, fără eventuale opțiuni în materie de alianțe și colaborări politice. Un USR încremenit, indiferent de opinia majorității, pe motiv că să nu-i strice ploile liderului în viitoare campanii electorale.

„Nu pot să stau într-un organism care în campanie a spus una, în sensul că partidul ăsta se adresează și progresiștilor și tradiționaliștilor, că ambele teme sunt legitime (…), după aceea venim să spunem: noi ne adresăm ăstora, că am devenit un partid progresist, cam asta e ceea ce a decis majoritatea din USR. Eu nu m-am mai regăsit în ea”, a spus Dan.

Înțeleg de aici, cel puțin surprins, că un partid născut de Nicușor Dan este doar un vehicul personal, fără dreptul la viață și gândire proprie. Nu face ce i se spune, devine un proiect abandonat, fondatorul creându-și, pe loc, alte mijloace de „susținere” necesară.

Răspunzând întrebării, „Veți face un nou USB?”, „candidatul” a spus: „Un partid nu se face ca să fie trecut pe cartea de vizită, ci pentru a răspunde unei necesități. Dacă va exista această necesitate și va exista un grup de oameni care va zice: noi vrem să răspundem acestei necesități, o să facem un partid”.

Ce fel de necesitate? Aceea de a deveni el primar general?! Vă imaginați că vom asista, până atunci, la lansarea altor trei-patru USB-uri, precum și a unei pleiade de USR-uri…