„Nu-ți convine discursul lui Hitler? Ocupă-te cu arta egipteană”

Nu altfel se întâmplă acum cu Legea (prost redactată tehnico-juridic) 217/2015. Cei care ar trebui să clarifice istoria gândirii politice românești unui popor căzut din comunism în facebucism preferă să se scalde într-o dubioasă dizidență anti-comunistă post-factum.
Ar fi nedrept, totuși, să nu amintesc că, prompt, Andrei Pleșu a încercat ieri să ia taurul de coarne. A făcut-o însă cu gingășia unei balerine de porțelan.
 
Legionarimul, fascismul, rasismul, xenofobia sunt subiecte sensibile, neconvenabile elitei noastre culturale. Nu aduc decât belele, dacă nu-ți iei măsura de prevedere de a le aborda în zbor planat, cu iscusința și noblețea șoricarului.

Contribui la polemica 217/2015 cu o recomandare bibliografică: Alexandra Laignel-Lavastine, „Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea Fascismului”, carte apărută la Paris, în 2002, tradusă în 2004, de Irina Mavrodin, la Editura Est. I se pot reproșa destule doamnei Laignel-Lavastine, toate însă pălesc în fața regalului său de documentare.

Aleg la întâmplare câteva fragmente, încercând să vă conving că e o lectură obligatorie, înainte de a emite orice judecăți de valoare. Ar fi fost minunat ca această munca de restituire și analiză, adunată minuțios în sute de pagini, să fi aparținut vreunuia dintre cei care alcătuiesc astăzi elita României. 

Într-o epistolă către Tudor Vianu, din 1945, citată de A. L-L., Eugen Ionesco atinge, dezlănțuit, un adevăr: „Și el (Mircea Eliade, n.m.), și Cioran, și imbecilul de Noica, și grasul de Vulcănescu, și atâția alții (Haig Acterian!, Mihail Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu (…)”. Una dintre scuzele ulterioare, cu care Mircea Eliade reteza orice discuție: îi fusese asistent lui Nae Ionescu, între 1933-1938. „Căzut sub farmecul” (formula baconschiană) controversatului filosof, Eliade și-a atins climaxul scriind, în „Popor fără misiune?” (1935), că rolul sacru al lui  Zelea-Codreanu era să „împace România cu Dumnezeu”.

Cioran îi scrie din Berlin, în decembrie1933, lui Petru Comarnescu: „Unii din prietenii noștri vor crede că am devenit hitlerist din anumite rațiuni de oportunism. Adevărul este că sunt anumite realități aici care-mi plac și sunt convins că lichelismul autohton ar putea fi înăbușit, dacă nu distrus, printr-un regim de dictatură. În România numai teroarea, brutalitatea și o neliniște infinită ar putea schimba ceva. Ar trebui arestați toți românii și bătuți la sânge; numai așa un popor superficial ar putea face istorie”. După ce, în „Aspecte berlineze”, text publicat cu câteva săptămâni mai devreme în Calendarul, Cioran urcase pe culmile cinismului: „Nu-ți convine discursul lui Hitler? Ocupă-te cu arta egipteană. Nu-ți convin violențele și patosul frenetic al lui Goering? Ai uitat că Beethoven a compus simfonii? Nu-ți place uniformizarea vieții? Citește romane rusești. Te revoltă politizarea vieții? Studiază arta Renașterii”.

Post scriptum. Ar fi fost nedrept să nu adaug propunerii mele bibliografice capitolul „O generație de aur cu (z)garda de fier” (excepțională formulă!), din „O introducere la istoria filosofiei românești în secolul XX” a profesorului Costică Brădățan.