Poporul „acoperit” și politica ofițerilor descoperiți

Campania „Vreau președinte” mi-a dovedit, o dată în plus, că politicienii de la București, inclusiv candidații lor, trăiesc într-un „falș” captivant: sunt bățoși, inestetici și superficiali precum personajele unui joc virtual și „sângeros” de strategie. Se luptă prostește unii cu alții, dezvoltă teme fără greutate socială, își dau palme cu labele picioarelor, pe deasupra nației, ca niște „cikiceani” acoperiți și zburători, aflați în exercițiul funcțiunii, scuipându-și sângele printre dinți.

Campaniile lor se construiesc pe teme bulversante și paranoice, gen „alarma sună la 007 și-un sfert”, moment în care nația se trezește cu un director de „servicii”, în carne și oase, candidat pentru Cotroceni. Cine să-i fi dat ordinul de a candida? Când să fi strâns Teodor Meleșcanu, acest George Clooney dâmbovițean, și cu ajutorul cui, semnăturile necesare pentru a se înscrie în cursa pentru Cotroceni? Despre care acoperit vorbea Traian Băsescu, primul „șef” al tuturor entităților militare și de servicii din țara asta, într-un puseu de compromitere consecventă a serviciilor de informații românești?

Este aceasta campania „după mine potopul?!” Trebuie compromise, într-un fel sau altul, Armata și comunitatea serviciilor secrete? De unde a apărut, în piață, informația că șeful SRI, George Maior, urmează să fie numit șef al unui viitor guvern?

Acest joc periculos, conștient sau lipsit de perspectiva necesară, îndreptat împotriva unui segment important al siguranței naționale, poate avea vreo noimă într-un context politic european, mai mult decât periculos, în care Rusia și Ungaria colaborează mai strâns ca niciodată, implicit în dauna României?

Nu vreau să merg mai departe cu retorica „bondiană”. Sper ca, dincolo de jocul politic „acoperit”, lipsit de perspectiva consecinței, președintele să nu fi dorit altceva decât să-și „ajute” pupila politică, cu orice chip, în drumul său spre Cotroceni. 

Mă gândesc că dinamica lucrurilor ar fi trebuit să rămână la „alura” dovedită astăzi, după mitingul de lansare al Elenei Udrea: o îmbărbătare părintească, o halbă înspumată, un guler de sare, un râs gros, un râgâit sănătos.

Oamenii pe care i-am cunoscut în țară habar n-au despre ce înseamnă agentul „000″; despre lupta dintre acoperiți și descoperiți, despre prosteala electorală de la centru.

Candidați la președinție, românii vor la Cotroceni – așa cum îi vedeți voi, săraci cu duhul și buimăciți de muncă -, în ordine: bun simț, echilibru, liniște, decență, atragerea investițiilor, printr-o reprezentare demnă și inteligentă, generând, în consecință, locuri de muncă „pentru copiii noștri, ca să nu mai plece în străinătate, să avem și noi un sprijin la bătrânețe”, și „ca să aibă și statul de unde strânge bani de pensie, că murim, mamă, cu trei-patru sute de lei pensie, nu mai putem…”!