„Să nu clădești niciodată în Principate!”

Contesa Rosa Goldschmidt Waldeck (1898-1982), corespondenta revistei Newsweek, ajunge în România în vara anului 1940. Se cazează, firește, la Athénée Palace (loc de întâlnire a elitelor politico-culturale românești, a tuturor aventurierilor lumii și – întocmai hotelului Pera din Istanbul – spațiul unde se călcau pe picioare personaje pitorești de spioni și agenți secreți ai tuturor Puterilor, epicentrul bârfelor elevate). Contesa Waldeck rămâne în România până la sfârșitul lui ianuarie 1941, după rebeliunea legionară. Cartea sa (R.G. Waldeck, „Athénée Palace”, Editura Humanitas, 2000, traducere Ileana Sturdza) merită citită cap-coadă, cu creionul în mână. Sunt pagini memorabile – despre istoria și spiritualitatea noastră, despre întâmplări și năravuri –  scrise cu inteligență și vervă.

Paginile pe care le-am ales aproape la întâmplare (cartea abundă de observații memorabile) relatează secvențe din luna noiembrie a cumplitului an 1940.

După Dictatul de la Viena (30 august 1940), are loc așa-numita „revoluție legionară” (3-6 septembrie 1940). Regele Carol al II-lea (la sfatul și presiunile lui Horia Sima) este obligat să-l numească prim ministru pe adversarul său, generalul Ion Antonescu, iar la 6 septembrie abdică în favoarea fiului său, Mihai. Pleacă în exil, cu Elena Lupescu și Ion Urdăreanu. La 14 septembrie, ia ființă Statul Național-Legionar, iar Horia Sima e numit vicepreședintele Consiliului de Miniștri. La 6 octombrie, în cămașă verde cu diagonală, generalul Antonescu depune jurământul ca membru al Mișcării Legionare.

„Înainte de sfârșitul lui noiembrie, românii spuneau:

A venit vestea că s-a prăbușit blocul Carlton, îngropând sub dărâmături sute din cei ce locuiau acolo; unii dintre noi au plecat în recunoaștere, sub ploaia care cădea mărunt. Era întuneric și vântul sufla tare. Blocul Carlton era un imobil cu apartamente pe bulevardul Brătianu, la mai puțin de cinci minute de Athenee Palace. Era un zgârie-nori cu o sală de cinematograf și prăvălii la parter. Când am ajuns la locul unde se înălțase blocul Carlton, nu mai era decât o grămadă de moloz, pietre, fiare încâlcite și plase de sîrmă. Grămada nici măcar nu era foarte înaltă, și ceea ce era mai groaznic era că se așternuse peste toate o liniște impresionantă. Se știa că vreo trei sute de persoane erau îngropate sub această grămadă, și liniștea făcea ca totul să fie atât de înspăimântător.

Arhitectul și antreprenorii blocului Carlton au fost mai târziu întemnițați, pentru că s-a descoperit un defect grav în construcție. În primul rând însă, ei nu ar fi trebuit să construiască zgârie-nori la București. , l-ar fi sfătuit unul dintre domnii fanarioți pe fiul său, gândindu-se la cutremurele și incendiile care pustiiseră periodic orașele din Moldova și Muntenia. Până la începutul secolului, casele din București nu se clădeau decât cu un singur etaj și majoritatea tot așa erau (…)

O mulțime tăcută era adunată în jurul grămezii care fusese blocul Carlton, uitându-se la soldații germani, sute de soldați, care săpau de zor. Soldații germani au fost primii care au sosit (…)

Cot la cot cu cămășile verzi și cu soldații români, nemții au săpat timp de 48 de ore și, cu toate că oamenii din subsolul Carltonului nu au putut fi salvați, românii au fost mișcați de eficacitatea și modul în care soldații germani, ca de la sine înțeles, au împărtășit dezastrul lor national (…)

Străzile principale ale orașului continuau să fie blocate din cauza pietrelor care amenințau să cadă de pe case; în jurul blocului Carlton se simțea mirosul cadavrelor în descompunere, iar ziarele erau pline de reportaje despre cutremur, când, fără veste, generalul Antonescu a plecat la Berlin și a semnat intrarea României în Pactul Tripartit. Acest pact era un instrument diplomatic caracteristic Noii Ordini a lui Hitler, în sensul că nici nu încerca să pretindă că puterile mici s-ar putea bucura de drepturi egale cu cele mari. În conformitate cu stipulațiile acestui pact, România nu avea nici un cuvânt de spus în consiliile celor Trei Mari (Germania, Italia, Japonia, n.m.), în sensul că nici nu încerca să pretindă că puterile mici s-ar putea bucura de drepturi egale cu cele mari (…) Cu toate că intrarea în pact însemna numai că statul legionar recunoștea oficial dominația Axei asupra Europei și supremația Japoniei asupra Orientului Îndepărtat, presa legionară s-a străduit să prezinte evenimentul ca un succes important al tânărului stat, precursor al unor evenimente și mai profitabile. Era straniu să vezi cât de optimiști erau legionarii în legătură cu toate aceste evenimente (…)

Totuși, deși nu a adus Transilvania înapoi cu el de la Berlin, Antonescu nu a venit acasă cu mâinile goale. Succesul pe care l-a repurtat și care a rămas atunci neobservat, chiar oarecum secret, era un succes care avea să aibă consecințe importante. Căci Antonescu făcuse asupra Führerului un efect personal deosebit și cu totul neașteptat. Am auzit din surse diplomatice germane că el petrecuse câteva ore singur cu Führerul în tête-à-tête, în timp ce chiar ambasadorul german, Dr. Fabricius, care-l introdusese la Wilhelmstrasse, se frământa nerăbdător în sala de așteptare. S-a spus după aceea că Führerul ar fi declarat anturajului său că

Sima a făcut o mare greșeală lăsându-l pe general să meargă fără el la Berlin. Aceasta dovedea că revoluționarul pletos nu avea nici cea mai elementară cunoaștere a relațiilor dintre oameni; el nu știa cî absenții nu au niciodată dreptate. Horia Sima avea două motive să rămână în București: unul era că se simțea foarte sigur că el, ca vechi gardist, va fi întotdeauna mai aproape de inima Führerului decât un fost camarad al mareșalului Gamelin – idee care dovedea cât de puțin știa el despre jocul politic așa cum îl practica Hitler. În al doilea rând – și aici avea dreptate – lui Sima îi era frică să întoarcă spatele intrigilor și neliniștii crescânde din propriul său partid.

Era de înțeles ca masa partidului legionary să fie nemulțumită de cât de puțin a profitat de revoluția lor. După ce li s-au servit un timp demonstrații frumoase dar obositoare, ei au trebuit să se mulțumească în ultimele săptămânii cu o serie de funeralii. Românii au o pasiune pentru funeralii, cu cât sunt mai lungi, cu atât le par mai frumoase. Ideea de a deshuma martirii partidului și de a-I îngropa din nou cu toate onorurile părea bună. În mod obișnuit, aceasta ar fi fost cu totul pe placul legionarilor, dar stomacul gol și lungile marșuri legate de aceste ceremonii, precum și opririle prelungite în aerul rece de noiembrie au făcut ca băieții să-și dea seama că le era foarte foame. Chiar înainte de cutremur a devenit evident că numai deshumarea și reînhumarea cadavrelor nu-I mulțumea pe legionari.  Ei aveau nevoie de un altfel de circ și mai ales de pâine.

De această nemulțumire crescândă în sânul partidului a profitat bineînțeles Codreanu-tatăl, acest bătrân vicelan. Moș Codreanu nu încetase nici un moment să-l hărțuiască pe Horia Sima. El și-a pus protejații pe lista de plată a partidului sau a guvernului – nu știa nimeni cu ce drept. Spunea lucruri înjositoare despre Horia Sima și, până la urmă, la una dintre marile adunări legionare de la Iași, a ținut în public o cuvântare din care reieșea că, dacă fiul său avea reprezentant pe pământ, acesta era fără doar și poate el, tatăl (…)

Revoluția [legionară] a degenerat într-o orgie de teroare (…) Figurile acestor băieți îmbrăcați în haine de piele, cu căciulile lor înalte și motocicletele lor, au devenit o caracteristică nocturnă a Bucureștilor, simbolul teroarei legionare (…)

(…) În ziua care a urmat asasinatelor de la Jilava, s-a aflat că legionarii i-au omorât, de asemenea, pe Nicolae Iorga și pe Virgil Madgearu, acesta din urmă fiind unul dintre conducătorii partidului țărănesc și prieten cu Iuliu Maniu. Groaznica moarte a lui Iorga m-a făcut să plâng. Legionarii l-au ridicat din casa lui de la țară, lângă Ploiești, l-au dus în pădure și, înainte de a-l omorî, i-au smuls barba lungă și albă. Am plâns la gândul de nesuportat că ultimul bărbat goethean a fost asasinat atât de mișelește. Este adevărat că profesorul Iorga era numai versiunea românească a unui goethean, dar era ceva genial în erudiția sa enciclopedică și deopotrivă plină de grație, pe care, prin memoria sa prodigioasă și veșnic trează, o avea întotdeauna la îndemână.

Cu Iorga aveai și mulțumirea să vezi, prin contrast, un om de știință care trăia pe picior domnesc, rezervat numai unor bancheri, magnați sau producători de filme de la Hollywood. Pendulând între casa lui de pe șoseaua Bonaparte din București, cu minunata sa bibliotecă de cincizeci de mii de volume, universitatea sa de lângă Ploiești, casa de la Sinaia, școala românească de la Fontenay aux Roses în Franța și palatul e la Veneția, care adăpostea școala bizantină – Iorga preda din mers, povestind anecdotele sale rabelaisiene, dintre care cele mai multe ieșeau din închipuirea sa, dar el le atribuia lui Rabelais, pentru că deveneau astfel mai respectabile. Ca mulți oameni de talent, își schimba deseori părerile, dar el nu găsea nici o lipsă de logică în asta. Toate concepțiile politice îi stârneau curiozitatea și era în stare să pledeze pe rând pentru fiecare dintre ele, dar lumea nu-i aprecia versatilitatea”…