Scripcarul de pe acoperiș
Elie Wiesel (Nobelul pentru Pace, 1986) l-a considerat pe Isaac Bashevis Singer (Nobelul pentru Literatură, 1978) un nelegiuit. Ce e un nelegiuit, în accepțiunea lui Wiesel: „Poți să fii nelegiuit studiind Talmudul, ba chiar și nefăcând nimic. Un nelegiuit este rău, impur și corupt; tot ce vede dorește pentru sine; dacă nu poate ajunge la ceva, denaturează acel lucru. El invidiază înțelepciunea înțeleptului, inocența inocentului, bogăția bogătașului; îl invidiază până și pe cel sărac pentru sărăcia lui. Se hrănește din ce fură altuia (…). Câtă vreme poate să trăiască un om cu monștrii lui și să se bucure de prezența lor? Câtă vreme poate să se învârtească în lumea lui interioară, dominată de dezgust și de decădere morală? Câtă vreme poate să trăiască așa, fără prieteni, fără căldură și fără bucurie? Dintre cei patru fii așezați în jurul mesei (masa de Pesah, n.m.), nelegiuitul este cel mai însingurat. În timp ce ceilalți cântă, el scrâșnește din dinți. La fel ca toți cei ce trăiesc în izolare, îi detestă pe aceia de care are nevoie. Dacă e comerciant, își detestă cleinții; dacă e medic, le poartă pică pacienților; dacă e scriitor, își disprețuiește și personajele, și cititorii. Îi urăște până și pe cei care îl laudă, fiindcă niciodată nu i se pare că e lăudat îndeajuns”.
Nu e prima oară când Elie Wiesel, în numele unei pudori misticoide pe care a reușit s-o transforme în ghioagă, e mai intolerant decât Rabeinu Gherșom, excomunicatorul.
Isaac Bashevis Singer rămâne un scriitor genial, care are curajul și candoarea de a-L înfrunta pe Dumnezeu. Răbufnirile lui Weisel, culminează cu o antologică mârlănie: „Ziua în care s-a anunțat că Bashevis a primit Nobelul a fost pentru unii scriitori de idiș o zi de doliu”.
Până la un punct, atitudinea lui Elie Wiesel e explicabilă și ține de așa-numita kinat sofrim (gelozia scriitorilor), pe care el însuși o invocă în primul volum al memoriilor („Tolstoi îl face pe Shakespeare grafoman, Strindberg îl acuză pe Tolstoi de plagiat, Hugo vede în Goethe un monstru, Nordau îl denunță pe Ibsen ca lipsit de talent…”). Mai departe, explicația stă în susținerea oarbă, necondiționată, inflexibilă a lui Wiesel în legătură cu tot ce ține de Israel și Eretz Israel.
„Păcatul” lui Singer e lipsa de pioșenie, faptul că sondează o lume pe care refuză s-o cosmetizeze, o lume promiscuă, în noroiul căreia lucesc – ca niște scuipați – diamantele. Scrie în idiș și are orgoliul de a se socoti „ultimul scriitor al acestei limbi moarte”. Zice, prin gura eroului său din „Meshugah” (Rătăciți): „Dacă idișul a fost destul de bun pentru Baal Șem Tov, pentru Gaonul din Vilna și pentru Rabi Nahman din Brațlav, atunci este destul de bun și pentru mine”. Elie Weisel însuși celebrase limba strămoșilor săi, cu multă sensibilitate: „Mi-e drag idișul (…) Îmi place să vorbesc în idiș. Există cântece care nu pot fi cântate în nici o altă limbă, rugăciuni pe care doar bunicile evreice știau să le murmure în amurg, povești al căror farmec discret, a căror tristețe și nostalgie, doar idișul le poate exprima (…)”.
Poate că răfuiala lui Isaac Bashevis Singer cu Dumnezeu a fost greu de suportat pentru un om ca Wiesel, care a ajuns să vadă antisemitismul până și în ochii țadicilor.
„Cred în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu și în îndurarea Lui”, urlă personajele lui Singer; „Atotputernicul tace de o veșnicie plus o zi de miercuri”; „Nu cumva universul nu-i decât o uriașă grămadă de gunoaie? Or fi existând și pe alte planete miliarde de ființe torturate? Ai creat acest imens abator, numai pentru a ne demonstra puterea și înțelepciunea Ta?”; „În fiecare evreu e cuibărit dibuk-ul (duh viclean, n.m.) unui Mesia”.
Nu mă pot supăra pe Weisel. Am copilărit în același ștetl (sinonimul idiș pentru „târgușor”) – Sighet. Am ascultat chemarea aceluiași șofar. Ne aplecăm pe buchiile aceleiași Cărți. Cred că îl înțelege pe Issac Bashevis Singer, cum îl înțeleg și eu. N-are cum să nu-l înțeleagă pe acest autor chagallian tocmai Wiesel, care povestea că, în Moscova lui Stalin, la funeraliile marelui actor și regizor Șloime Mikhoels, „în plină iarnă, un violonist a apărut pe un acoperiș și a început să cânte Kol Nidre” („Toate jurămintele”, o tulburătoare rugăciune de dezlegare, n.m.).
Nu mă pot supăra pe idiosincrasiile lui Elie Weisel, pentru că și eu îl admir pe Rabi Nahman din Brațlav: „Câtă vreme flacăra vieții mai arde, orice poate fi îndreptat”.