Tovarășul la Izvorul Tămăduirii

Toate sunt la locul lor: pâinea, sarea, cocardele, ștăbimea, mulțimea, agitatorul, până și soarele care, pe vremea lui Ion Iliescu, ieșea dintre nori odată cu președintele din limuzină, de-i făcea pe simpatizanți să scandeze „Iliescu apare/ Soarele răsare”. Acum, că premierul Victor Ponta a mers să se tămăduiască la izvorul sfânt de la Nucet, Dâmbovița, soarele n-a ieșit, dar nu ploua, așa că nu era neapărat nevoie de recuzită cerească iar, în rest, vizita a decurs foarte bine, „Șeful”, după cum i se lățea gura, fiind mulțumit.

A fost întâmpinat cu flori de primăriță („Avem și pentru doamna Daciana!”, căci „tovarășa” – se știe de pe timpuri – nu trebuie uitată) și condus spre lungul șir de notabilități puse la patru ace, care-i zâmbeau fericite. Dădea mâna cu ele și rândul nu se mai sfârșea, o scenă care m-a trimis 25 de ani înapoi, în timpurile când, aliniați după rang, membrii CPEx îl primeau bucuroși pe Tovarășul întors din străinătate. Apoi a pornit spre biserică, printre oameni binevoitori, dispuși de o parte și de alta a șoselei, făcând, în treacăt, o mică baie de mulțime. Mai încolo, l-au preluat preoții, deschizându-i drumul cu cădelnița, spre izvorul tămăduitor.

Această primire atent regizată  combină protocolul comunist – arborarea însemnelor oficiale, formarea „coridorului” de primari și alți aleși locali, mobilizarea populației, eventual aducerea de popor suplimentar din localitățile vecine, scoaterea în față a aplaudacilor etc. – cu cel voievodal, în care popimea îi dedică panegirice Domnului de pe pământ. Ea se repetă la scară mai mare sau mai mică de fiecare dată când președintele, premierul sau prezidențiabilul partidului merg după voturi prin țară, succesul vizitei fiind dat de numărul participanților și manifăstările de simpatie față de importantul personaj politic. Este un aranjament fals de la cap la coadă, în care mai ales șefii pesediști se complac, nu doar fiindcă alaiurile iubitoare le gâdilă vanitatea, ci fiindcă reprezintă cea mai bună dovadă că, în momentul acela, dețin puterea și se pot arăta lumii călărind pe cai mari. Faptul că, după 25 de ani de la căderea regimului comunist, comportamentul lingușitor al aparatului de partid și moștenirea propagandistică a acestuia sunt de actualitate este aproape deprimant.  Speranța, așa cum se zice, moare, totuși ultima.Încă mai aștept ziua în care liderii politici vor coborî din mașină să vorbească în fața a 15-20 de inși, spontan adunați pe traseu, semn că, în România, calitatea politicii și a oamenilor ei, în sfârșit, se va fi schimbat.