Turcia. Dimineața dezmeticirii?
Nu e sigur încă dacă ceea ce s-a petrecut noaptea trecută în Turcia poate fi definit ca lovitură de stat. După cum evoluează lucrurile – mai degrabă o insurgență a coloneilor.
O lovitură de stat organizată ca la carte ar fi presupus o masă critică a structurilor de securitate afiliate, or poliția se știa că îi este fidelă Președintelui – dovadă că a intrat imediat în conflict cu armata – iar serviciile de informații au făcut un joc încă neclar.
Comunicatul celor cărora acum li se spune puciști a fost impecabil – invocând de la restabilirea ordinii constituționale până la garantarea drepturilor omului. Dar faptul că televiziuni particulare și rețelele de socializare nu s-au închis denotă organizare precară și pripă.
Momentul în care am înțeles că „lovitura de stat” va eșua a fost când am primit informația că, după Ezan-ul de la ora 23, moscheile n-au fost închise, ci au chemat toată noaptea lumea în stradă, imediat după apelul periculos al președintelui ErdoÄŸan.
Observam că Armata Turcă nu mai e ce-a fost. Kemalismul (a se citi secularismul) său din urmă cu decenii, puterea sa în materie de politică internă au fost măcinate de autoritarismul Sultanului. Politica sistematică de decapitare a generalilor se dovedește a fi fost o manevră bine chibzuită a Președintelui. Dimineața de astăzi ne dezvăluie ceea ce intuiam – o armată divizată, într-o societate polarizată religios și etnic.
Concluzia că în Turcia a învins islamul în scurta sa încleștare cu secularismul ar fi incompletă și prematură.
A învins ErdoÄŸan, autoritarismul și cinismul său, cu prețul sângelui celor chemați să-l sprijine, înfruntând tancurile cu mâinile goale.
În primele ore, declarațiile cancelariilor occidentale au fost extrem de precaute, niciuna spirjinindu-l explicit pe Președinte. Au început să se nuanțeze în favoarea regimului ales democratic, cam la ora când din minarete s-au auzit rugăciunile de chemare oamenilor la acțiune.
Ar fi minunat ca Sultanul să tragă niște concluzii la lumina zilei, după noaptea neagră prin care a trecut. Orgoliul rănit probabil nu-i va permite s-o facă. Se va grăbi să-și augmenteze autoritarismul, justificându-l cu incidentele de azi-noapte. Va urma, aproape inevitabil, un tsumami de răzbunări.
Instabilitatea Turciei, în această încărcată conjunctură geopolitică, ar fi o catastrofă nu doar pentru România și pentru flancul NATO, ci pentru întreaga lume.
Teama (care încă nu s-a spulberat cu totul) este ca această criză politică să nu se transforme într-una de securitate.