Turcia și Israelul – o nouă arhitectură de securitate în Orientul Mjilociu

Precum Lilypad, orașul plutitor al lui Callebaut, macheta unei viitoare arhitecturi de securitate în Orientul Mijlociu va fi obligată să țină seama de topirea ghețarilor – sunnismul și șiismul. Catastrofa unui astfel de proces, care a debutat cu virulență după Primăvara Arabă și care contrapune deschis cele două ramuri ale Islamului, trebuie într-un fel evitată. Populația Orientului Mijlociu trebuie așezată într-o ecuație care s-o pună la adăpost de un viitor război fratricid sunnito-șiit.
 
Jocurile de interese ale istoriei recente au încercat diverse formule, toate perdante. A rezola doar problema palestiniană, care alimentează de zeci de ani conflictele e necesar dar nu mai e suficient.

De la doborârea de către turci a bombardierului rusesc, s-au desfășurat câteva mișcări politice majore, de natură să schimbe din nou perspectivele.

Relațiile excelente întreținute între Rusia și Turcia de Putin și Erdogan s-au răcit brusc până la temperatura de îngheț.

Sâmbătă, 12 decembrie, la întoarcerea din Turkmenistan, președintele Recep Tayyip ErdoÄŸan a vorbit presei despre necesitatea normalizării relațiilor cu Israelul, ca deziderat pentru întreaga regiune.
 
Duminică, 13 decembrie, la Istanbul, s-au aprins, pentru prima oară în istoria modernă a Turciei, luminile de Hanuca, prilej cu care președintele a ținut să reamintească relațiile istorice dintre turci și evrei, invocând un episopd de la sfârșitul secolului al XV-lea, când mii de sefarzi, alungați de Inchiziția spaniolă, au fost primiți în Imperiul Otoman.

Miercuri, 16 decembrie, reprezentanții Turciei și Israelului s-au întâlnit discret în Elveția – consilierul premierului israelian pe probleme de securitate, Yossi Cohen, însărcinatul special  Joseph Ciechanover și fostul ministru de Externe Feridun  SinirlioÄŸlu. Cele două părți s-au mai întâlnit și în iunie anul acesta, la Roma – dată la care SinirlioÄŸlu era subsecretar la Externe, iar interlocutorul său, Dore Gold, director general în ministerul de Externe israelian. În urma întrevederii de la Roma nu s-a schimbat mai nimic în relațiile dintre cele două state. Există, de altfel, un proiect acord de reconciliere din februarie 2014, care n-a fost semnat niciodată și care cuprinde reparații financiare consistente din partea Israelului pentru episodul sângeros din 31 mai 2010, din largul Mediteranei, când o flotilă, Mavi Marmara, a activiștilor turci pentru pace a încercat să spargă cu ajutoare umanitare blocada navală asupra Gazei, primind riposta unui comando israelian care a ucis 9 turci și a rănit câtea zeci. 31 mai 2010 a fost momentul ruperii relațiilor, foarte bune până atunci.

Istoria reconcilierii turco-israeliene a început puțin convingător, din 2013, când – la rugămintea președintelui Obama, aflat la Ierusalim – premierul Netanyahu i-a cerut scuze, telefonic, premierului ErdoÄŸan.

Premierul turc, astăzi președinte, mai avea însă, în afara scuzelor, două condiții pentru Israel: plata despăgubirilor pentru rudele celor uciși și ridicarea embargoului asupra Gazei.

Cea de-a doua condiție s-a perfectat, se pare, pe 16 decembrie.

Joi, 17 decembrie, premierul Netanyahu a semnat mult așteptata aprobare a proiectului financiar pentru dezvoltarea platformei gazeifere Leviathan.

Vineri, 18 decembrie, acțiunile firmei turcești Zorlu Energy au crescut spectaculos. De ani de zile, Zorlu Energy se află în negocieri cu firme israeliene pentru construcția unei conducte care să transporte gazul israelian în Europa.
 
Sâmbătă, 19 decembrie, președintele Turciei s-a întânit cu liderul Hamas, Khaled Meshaal. A treia condiție a lui ErdoÄŸan e pe cale de a se îndeplini prin forțarea unui compromis. Israelienii nu vor ridica embargoul asupra Gazei, însă îl vor relaxa.

Efectele reconcilierii turco-israeliene nu vor înseamna doar cooperare în domeniul energetic (vital necesară Turciei, după ruptura cu Rusia), ci și schițarea unei noi arhitecturi de securitate în regiune, al cărei prim obiectiv este stoparea resurecției Iranului șiit.

Nu înainte însă ca Turcia sunnită, după ce și-a îmbunătățit sensibil relațiile cu Arabia Saudită ultra-sunnită (wahhabită), să-și reia relațiile cu Egiptul sunnit, fără binecuântarea căruia nu poate visa să joace un rol important în regiune.