Un Nobel pentru Pace în Irak

Pentru cei familiarizați cu zona, al-Sistani (84 de ani) e o legendă. Dacă ar fi să măsurăm cine a deținut și deține, după Saddam Hussein, adevărata putere în Irak, doar numele lui ne poate veni în minte. O putere spirituală discretă, dar covârșitoare, de care țin seama nu doar șiiții, ci și sunniții.

Dacă Irakul nu e încă o pată de sânge pe hartă, acest lucru i se datorează Ayatollahului Al-Sistani. În primul rând, a ținut piept ocupanților americani și marionetelor irakiene cu care aceștiau au purces la implementarea democrației. Venerabilul cleric a izbutit să obțină o Constituție corectă, al cărei articol 2 se referă la respectarea religiei, fără să facă din Irak un stat fundamentalist și – lucrul cel mai important – fără să aducă, în establishmentul politic național, clerici (respingând curajos modelul khomeinist al ayatollahilor din Iran). Apoi, Marele Ayatollah a temeperat zelul sectar și tendințele vindicative ale guvernanților șiiți, care n-au purces doar la o necesară de-ba’athizare a statului (Partidul Ba’ath era în toate), ci și la acțiuni de pedepsire a sunniților (minoritatea cu care a condus țara Saddam Hussein).

Al-Sistani a tunat împotriva corupției actualului regim, s-a luptat cu ipocrizia politicienilor, până la a anunța, în urmă cu trei ani, că nu mai vrea să-I vadă, că nu-i mai primește în austera sa reședință din orașul sfânt Najaf. A aplanat conflictele dintre șiiți și sunniți, formulând chiar soluția unui unui guvern de unitate națională.

După înfrângerea rușinoasă a armatei irakiene la Mosul de către brigăzile ISIS, s-au făcut trei declarații interesante. Prima –  a premierului Nuri Al-Maliki, care – într-o stare de agitație emoțională extremă – a anunțat că la Mosul a fost vorba despre o conspirație etc. etc. A doua – mai degrabă un strigăt de victorie – a fiicei celei mai mari a lui Saddam Hussein. Raghad, refugiată în Iordania, unde încearcă să găsească un editor pentru memoriile și opera poetică ale părintelui său), care  a exclamat: „Este victoria luptătorilor tatălui meu și a unchiului meu  Izzat Al-Douri!” (un fruntaș al fostului regim). Informația e prețioasă și confirmă zvonurile conform cărora brigăzile ISIS au avut de partea lor nu doar reprezentanți (sunniți) ai triburilor locale, ci și oameni de încredere ai fostului dictator. În sfârșit, a treia și cea mai pragmatică declarație, rece și la obiect, a aparținut Marelui Ayatollah, care a definit agresorii drept „teroriști” și a cerut bărbaților apți de luptă (șiiți și sunniți) să se înroleze voluntar, pentru a sprijini armata și a-i ridica moralul. Intervenția lui al-Sistani n-a fost una religioasă (n-a vorbit de așa-zisul jihad), cum încearcă unii s-o răstălmăcească, ci una pur patriotică.

Analiștii avizați ai Orientului Mijlociu își pun astăzi aceleași întrebări: ce-ar fi întâmplat fără al-Sistani, ce s-ar putea întâmpla dacă al-Sistani n-ar mai exista? 

Cine s-a opus permanent ca Omul din Najaf să ia Nobelul Pentru Pace? Cu vehemență, prim ministrul Irakului, considerând demersul… „inacceptabil”.