Un Nobel pentru Varujan

Nu. N-am să mai fac comparații. Am să rezist tentației de a-l compara pe Varujan Vosganian cu vreo femeie – ca să fiu sincer, întotdeauna am avut certitudinea că femeile, în marea lor majoritate, sunt un bun exemplu pentru bărbați, în ceea ce privește forța morală și rezistența fizică; milioane de exemple din imediata noastră vecinătate dovedesc acest fapt.

Am să-i refuz și plăcerea de a-i asocia imaginea cu aceea a poetului sensibil, „trăitor în lumea lui, gingașă – una a stărilor și a sublimelor extazuri”, cum ar versifica avocații săi din oficiu. Păi, dacă ar fi fost chiar așa de sublim, încât să lipsească cu desăvârșire din realitatea noastră murdară și urât mirositoare, nu l-ar fi ținut interesul cu nasul la „țeava cu butan” a Gazpromului, așa cum am citit pe blogul lui Prisecariu, care, la rându-i, a citit un document intern al Ambasadei Americii la București – datat 2008 -, extrem de interesant.       

Iar în document se arată că Vosganian insista în timpul mandatului său ministerial ca legăturile țării cu Moscova să fie tot mai strânse, fără a aduce în discuție și faptul că România plătea gazele importate din Rusia la unul dintre cele mai ridicate prețuri din Europa. Ba, chiar îl critica pe Traian Băsescu pentru opozița manifestată la adresa politicii Kremlinului, în timp ce îi cerea premierului Popescu-Tăriceanu să subvenționeze prețul la gazele din producția internă – oricum mai scăzut -, pe care i le vindea lui Ioan Niculae, ca să producă îngrășământ pentru export.

Așa un poet al „gazelor cu bule”, mai zicem și noi!

În consecință, habar n-am dacă scriitura, trăirile poetice, stările literare ale scriitorului Varujan Vosganian merită, prin comparație cu acelea ale confraților, să fie înnobilate cu un premiu Nobel, dar, ca să faci, inclusiv, din această iluzorie posibilitate, un fel de chichiță avocățească într-o pledoarie pro domo, cu tot cu lacrimă și criză, spre a ocoli justiția, înseamnă că ți-ai pierdut, în general, simțul măsurii; că ai abdicat de la cea mai elementară formă de demnitate și că, indiferent că te miruiești sau nu, la repezeală, într-un gest teatral, tot păcătos rămâi.

Ca într-un „banc Radio Erevan”:   

Enoriașul întreabă: „Doamne, ce se întâmplă cu noi, oamenii? Astăzi, chiar în timpul slujbei, cineva mi-a furat portofelul.

Răspuns: Aleluia, fiule! În sfârșit, îi atragem pe păcătoși!