OAMENI ȘI ȘOARECI: O poveste cu preotul Tomozei cel Blând, primarul care a intrat în pământ și agitatorul care caută spioni americani

Publicat: 19 10. 2013, 10:19
Actualizat: 06 07. 2016, 00:57

Pe lumină, Pungeștiul este un curcubeu. Pe de o parte, pădurea explodată într-un milion de nuanțe calde, de la galbenul pai, de catifea, la roșul aprins, dens. Pe de alta, casele, multe trecute binișor de a treia tinerețe, s-au sulemenit cu aer tineresc, decupând contraste ferme între pastelul străveziu al peretelui și concentrația adâncă, uleioasă, a tocăriei. După noaptea trecută, în care oamenii comunei au îndurat frigul și umezeala nopții, adunați lângă focuri, atenți la mișcările Chevron, ziua de joi nu a fost nici ea prea liniștită.

Dar nu de tabloul general al acesteia vreau să scriu, ci despre câțiva oameni din împrejurimile Pungeștiului. Despre oameni și șoareci.

Oamenii. Tomozei

Aproape de intrarea în Săliștea, un preot îmi face semn să opresc. Frânez instinctiv, aruncându-mi în cap toată dezordinea de pe banchete. Îi ghicesc zâmbetul pe sub barba lungă, albă, și îl invit lângă mine.

„Dumnezeu mi te-a adus. A vrut să ne întâlnim. Așa a vrut el…” spune într-un fel de mulțumire. „Dacă el a vrut, nu ne putem opune Lui”, îi răspund în ton. Se întoarce, cu totul, către mine, rezemându-și spatele de portieră. Mă privește adânc, câteva secunde. Îi întorc privirea, în aceeași tăcere calmă. Îmi dau seama că pe chipul lui nu e zâmbet; e lumină, o lumină fără nicio legătură cu noi, cu satul colorat, cu griurile văzduhului. E o lumină, pur și simplu.

„Eu sunt preotul Tomozei”, zice, cu lumina lui firească. „Dumneata?!” Îi spun cine sunt, cum mă numesc, ce caut în zonă. Se întoarce cu fața la drum, și se închină larg, spunându-și înlăuntrul lui ceva. Poate o rugă pentru mine, pentru noi, o mulțumire lui Dumnezeu, cine știe? Face o pauză și mă privește iar. „Cum spui că te numești?”. Îi spun din nou. Și iar simt lumina aceea, ca o boare de zâmbet. „Cred că ești român?!”. „Oricum ar fi, sunt botezat ortodox, crescut de o bunică, învățată la școala de maici. Român, da”. Și iar se închină larg, peste crucea mare – aur și safir, pe care o poartă pe piept.

„Poate te întrebi ce caut aici, la anii mei, în locul ăsta unde Satana îi asmute pe oameni, unii împotriva altora. Ai fi crezut că se mai poate întâmpla ca niște oameni tineri să lovească cu atâta ură în părinții lor?! În copiii lor?! Asta au făcut jandarmii, au lovit – în bătrâni, în copii. De ce?!”

Simt că nu așteaptă răspuns. Tace iar, cu mâinile împreunate, adunate în poală, și îi ascult tăcerea. „Vin pentru că oamenii ăștia au nevoie de mine. N-am fost numai eu. Am fost cinci-șase preoți. De la toate bisericile comunei. Acuma, eu nu mai slujesc, de cinci ani. Sunt la pensie. Dar am simțit că trebuie să fiu aici, mai ales noaptea” spune, și tace iar.

Îl descos mirean și ziaristic despre viața lui. Are trei copii – două fete și un băiat, la casele lor. Primul preot din familie a fost străbunicul lui. „A slujit aici, acum o sută de ani”. Apoi au venit cei tineri. Un șir lung de preoți, ca o rugăciune continuă. A făcut seminarul teologic la Mănăstirea Neamț, o parte, apoi la Caransebeș. A slujit în Harghita și Covasna, apoi în Dragomirești, a constrit o biserică la Podul Turcului.

„Pe urmă, m-am întors aici, ca să fiu aproape de mama mea. Anul viitor, în februarie, în mila lui Dumnezeu, împlinește 99 de ani”. Și se roagă iar, în gând, pentru maica lui. „Fără Dumnezeu, nu ajungem la liman. Și prea mulți L-au vândut”. Mai stă o clipă, îmi întinde mâna, mă binecuvântează și coboară. „Or să se bucure tare, acum când m-or vedea”, spune privind către protestatari. „Mergi cu Dumnezeu!”. Simt în strângerea mânii lui fermitate și blândețe. „Mulțumesc, Părinte!”.

Oamenii. Lazurcă

La primărie, în Pungești, e oarecare agitație. Pe la ora două după prânz se adună consilierii, într-o ședință „de îndată”, sau cam așa ceva, ca să voteze împotriva explorării și exploatării gazelor de șist de către Chevron și oricine altcineva.

Odată ședința începută, în timp ce consilierii își argumentează decizia – votul celor 12 consileri prezenți, din cei 13 aleși, fiind ferm împotriva exploatării, chiar dacă vorbim de cea de-a treia strigare; trecutul recent dovedește, dacă mai era cazul, că numai boul e consecvent: prima oară, au votat împotrivă, ca azi; a doua, pentru, ca prefectul, care i-a amenințat că dacă nu renunță la refuz, îi bagă în contencios -intervine, peste rând, un bărbat înalt, slab, osos chiar, cu păr negru, cârlionțat. „Eu vreau să știu, în primul rând, al cui e terenul pe care își pune sonda americanu”!”.

Pauză. Rumoare. „Așteaptă și mata, întâi să-și spună toți consilierii ce-au de spus, și vorbești pe urmă”, îl îndeamnă secretarul general al primăriei, și trece mai departe. Omul mai încearcă de vreo două ori, în cele din urmă răspunzându-și singur întrebării și fluturând copia unui document peste capetele asistenței. „Terenul e al primarului. Poftim că am făcut o copie după act. Poftim!”

Îl abordez după ședință, cerându-i mai multe amănunte. „Mă grăbesc să mă duc la ai mei, la protest” zice.

Mă ofer să-l duc cu mașina și, pe drum, vorbim. „Mă bag și eu. Vorbesc pentru că mi-e necaz. Dacă muncești cinstit, ești un prost. M-am săturat!”. Își freacă mâinie tremurânde de frig sau de nervi.

O emoție, o lacrimă, îi sugrumă povestea și tace des. Ion Lazurcă are 52 de ani; de 30 de ani s-a întors în comună, la Siliștea. Are patru copii, două fete și doi băieți. „Băieții au rămas cu mine, aici, în sat. Au casele lor. Trăim din agricultură, dacă se poate spune. Trăim, ca să nu-L mânii pe Dumnezeu. Dar îți pare rău când vezi că nu ești respectat pentru munca ta. Tot de sus te iau, orice ai face. Ei, niște hoți. Poftim, primaru”. Cu ce drept a luat pământul ăsta, hectarele astea. Noi l-am ales în 2004, iar el, în 2005, l-a cumpărat. Și acuma, unde e?! A fugit, s-a ascuns”.

Își șterge fața cu dosul palmei. Nici el, nici femeia lui, nici copiii n-au alt serviciu. Dumnezeul lor e munca, zi și noapte. Și, cu toate astea, în Pungești, ca peste tot în România, nu cinstea, ci tupeul, învârteala, parvenirea sunt cele care cer și capătă respect.

Șoarecii. Vlasa

„Primarul e un șobolan”, spun oamenii. Mai spun că e mână în mână cu prefectul și cu președintele CJ, și că l-a plimbat Chevron în Polonia, „ca să-l convingă de binefacerile exploatării gazelor de șist”. „S-a întors convins” spun ei.

De când a început răscoala, de luni, s-a băgat în pământ. Unii spun că e în concediu de odihnă, alții că e „pe caz de boală”; câțiva că ar fi, iar, plecat în Polonia, cu un primar dintr-o comună vecină. Cert este că are mobilul închis, poarta casei închisă, acaretruile închise, deși viceprimarul spune că-i „prin sat” și că „a mai vorbit cu el la telefon”.

„L-am ales ca să ne reprezinte. Să ne apere. El și cu partidul lui, la guvernare, au făcut numai promisiuni. Unde e, domnule, unde s-a băgat, că nimeni nu-l mai vede de câteva zile?! De ce fuge de noi, dacă se știe curat?” se revoltă sătenii.

Mă uit pe copia „Titlului de Proprietate” primită de la Ion Lazurcă. Acolo scrie că „Vlasa C. Mircia a primit de la comunitate două hectare de pământ prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform prevederilor Legii 18, în 2005″. „Exact pământul pe care vrea americanu” să-și pună sonda. Asta o fi, doar așa, o întâmplare. Nu cred, omule”, spune iar, cu vocea tremurând, Lazurcă. Cineva îmi arată casa primarului. Două-trei rânduri de case, curățele, într-o curte mare. Vizavi, peste stradă, moara. Tot a primarului, spun oamenii. În consecință, în ceea ce-l privește, trecerea lui prin primărie a lăsat urme importante prin în sat. Doar în ceea ce-i privește pe ceilalți, primarul e ca și inexistent.

Șoarecii. Agitatorul

Aflu de la colegii din redacție că aproape de ora patru, Chevron a comunicat faptul că-și suspendă activitatea la Pungești. Pentru cât timp, nu se știe. Consider că este o victorie, măcar și de etapă, a protestatarilor rămași zile întregi în „zonă”. Le comunic informația consilierilor și îi întreb care este părerea lor. Inițial sunt surprinși, aproape neîncrezători. Odată edificați își exprimă satisfacția. „Considerăm că este o decizie importantă și binevenită” spun ei.

Un singur individ, dubios și încântat de propria-i persoană, se agită nejustificat făcându-mi poze la ieșirea din sala de consiliu, apoi din primărie. Mă abordează, incitându-i pe săteni. „Nu-i bine ce faceți. Mi se pare că sunteți PR-ul lui Chevron”. Îi înțeleg prea puțin logica defectă, și-i întreb pe oameni ce părere au despre o atare victorie a fermității lor. Inițial, oamenii tind să privească pozitiv decizia.
Individul continuă să abereze, interpretând mesajul ca pe unul de destructurare, iar pe mine ca pe un „spion infiltrat”. Lumea se agită, îmi reproșează, mă acuză, mă amenință. Pentru atmosferă și culoare, un individ, „cocă” de beat, rotește amenințător pentru propriu-i cap, un topor, în mijlocul străzii. Cu siguranță, nu eu eram generatorul mâniei sale, ci alcoolul, dar în deruta lui expansivă, orice devenea posibil.

Îl întreb pe „omul cu pozele” cine e și care e rolul lui în poveste. „Nu contează!” spune curajos. „Întrebarea e cine sunteți dumneavoastră”, și zâmbește acru. Pare să aibă o legătură, oarecare, cu presa din Vaslui, după numărul mașinii, reporterul care îl informează și o doamnă, cameraman, aflată în preajmă. Sau poate e doar un membru al vreunui ONG. Mă suprinde reaua voință de care dă dovadă și lipsa elementară de profesionalism. Trag concluzia că, dincolo de puținătatea gândurilor limpezi, este, cel mult, un agitator de duzină, care se hrănește, „spiritual”, incitând, pervers, oamenii.