Dragonul își întinde aripile, mutări cheie la Beijing. China își propune să devină puterea care modelează destinul lumii

SUA și Rusia rămân împotmolite în Iran și Ucraina, iar neutralitatea formală a Chinei a permis Beijingului să profite de situație. Trump, Putin și diverși lideri europeni au ajuns pe pământ chinezesc. Menținând un echilibru între taberele opuse din Ucraina și Orientul Mijlociu, China face tot posibilul pentru a evita implicarea directă. În același timp, continuă să ofere un sprijin atent măsurat partenerilor săi autoritari.

Deși se prezintă ca un conciliator, China nu este, însă, deosebit de interesată de stabilirea unei păci care ar priva-o de influența sa, notează Zhou Zhongzheng pentru The Insider.

• Încă din 2017, liderul chinez Xi Jinping a descris starea de fapt din lume ca fiind o perioadă de „schimbări nemaivăzute de un secol”.
• De atunci, ordinea internațională s-a confruntat cu o serie de provocări serioase, de la războiul din Ucraina la conflictul prelungit din Orientul Mijlociu și confruntarea militară dintre Iran și SUA.
• Toate aceste răsturnări au un lucru în comun: implicarea Chinei – nu ca participant direct, ci doar ca parte interesată.

Formele acestei implicări pot varia, de la sprijin indirect pentru o parte până la eforturi de mediere în disputele dintre țările prietenoase cu Beijingul. În cercurile analitice occidentale, un astfel de comportament este adesea descris ca fiind oportunist – menit să profite de haos.

Strategia deliberată a Chinei

Reacțiile Chinei, notează autorul analizei, variază în funcție de cât de puternic sunt afectate interesele sale cheie, de nivelul de risc implicat și de oportunitățile care apar.

Protejarea intereselor naționale, menținând în același timp relațiile cu toate părțile, nu este o poziție neutră. Este o strategie deliberată în care consolidarea pe termen lung a poziției Chinei are întotdeauna prioritate față de câștigurile pe termen scurt.

„Până la mijlocul anilor 2010, China și poziția sa în conflictele internaționale erau vizibil mai rezervate. Înainte de venirea la putere a lui Xi Jinping, politica externă a Republicii Populare Chineze era prudentă și chiar reactivă. Această abordare este adesea descrisă folosind binecunoscutul dicton al lui Deng Xiaoping: «Ascunde-ți capacitățile și așteaptă momentul potrivit».

• Timp de aproape trei decenii, Beijingul a prioritizat în mod deliberat dezvoltarea economică în detrimentul ambițiilor geopolitice.
• A evitat fricțiunile inutile cu Occidentul și a evitat să își asume rolul de arbitru în disputele altor țări.
• Schimbarea a început după ce Xi a preluat conducerea țării în 2012–2013.
• În cadrul conducerii chineze, s-a discutat din ce în ce mai mult despre faptul că statutul internațional al Beijingului nu mai corespundea puterii sale economice dramatic crescute.
• Prin urmare, politica externă a devenit mai asertivă.

China a lansat inițiative globale, în special Inițiativa «Centura și Drumul». A a înființat prima sa bază militară de peste mări în Djibouti. A devenit mai dispusă să-și apere propriile interese.

Aceasta a însemnat nu doar o implicare mai mare în afacerile globale, ci și o încercare de a remodela treptat ordinea internațională”, explică Zhou Zhongzheng pentru The Insider.

„Agenții haosului”

Conform politologului Rush Doshi, China urmărește o strategie pe termen lung în politica internațională, menită să îndepărteze Statele Unite de la nivel regional și global.

În cele din urmă, Beijingul își propune să devină puterea care modelează destinul lumii.

• Experta în relații internaționale Oriana Skylar Mastro susține că Beijingul își folosește „agenții haosului” – Iranul, Rusia și Coreea de Nord – pentru a crea probleme pentru SUA și aliații săi.
• În opinia sa, aceste acțiuni slăbesc puterea Washingtonului prin deturnarea atenției și a resurselor sale.

„Cu toate acestea, China optează rareori pentru confruntarea directă cu Occidentul.

Logica din spatele politicii externe a Chinei este cel mai bine descrisă de conceptul chinezesc de relaționalitate. Conceptul contrastează cu accentul pe care școala occidentală de relații internaționale îl pune pe calculele raționale ale statelor individuale și interesele lor naționale.

Potrivit susținătorului relaționalității, Qin Yaqing, China privește lumea nu prin prisma intereselor țărilor individuale, ci prin relațiile care evoluează constant între participanții la politica globală.

• Din perspectiva chineză, relațiile dintre state ar trebui menținute în ciuda dezacordurilor.
• Atunci când apar conflicte, acestea ar trebui ținute sub control pentru a minimiza daunele aduse acestor relații.

Ca răspuns la diferite crize, China își ajustează activ rolul și alege strategia pe care o consideră cea mai potrivită.

Aceste roluri pot fi împărțite, în linii mari, în patru tipuri: titanul coexistent, stăpânul intransigent, judecătorul înțelept și susținătorul a tot ce e bun”, continuă autorul analizei.

China, principalul competitor pe termen lung al SUA

Diplomația chineză adoptă primul rol în relațiile sale cu SUA. Deși Washingtonul și Beijingul nu sunt angajate într-un conflict armat, rivalitatea lor strategică este unul dintre principalele conflicte potențiale ale secolului XXI.

„Chiar și sub administrația Biden, Strategia de Securitate Națională a SUA descria China drept principalul său competitor pe termen lung.

• China, la rândul său, recunoaștecă relația sa cu SUA este cea mai importantă din lume și că aceasta trebuie gestionată cu atenție pentru a evita o criză.
• Ca mare putere în ascensiune, China are propria viziune asupra viitoarei ordini mondiale.
• În opinia Beijingului, sistemul internațional existent nu ar trebui demontat, ci reformat pe principii multipolare.

În modelul de ordine mondială pe care China îl susține în mod deschis, aceasta nu urmărește apariția unui singur hegemon, ci spune că dorește să creeze o ordine bazată pe dialog.

În acest cadru, SUA are încă un rol important. Dar, pe termen lung Beijingul speră să asigure recunoașterea de către Washington a unei lumi multipolare, respectarea liniilor sale roșii și o concurență mai loială”, mai scrie analistul Zhou Zhongzheng.

China își conslidează imaginea de „iubitoare de pace”

Un succes notabil al diplomației chineze a fost normalizarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Iran în 2023. Datorită medierii chineze, pe 10 martie a acelui an, cele două părți au semnat o declarație comună în care se angajau, printre altele, să restabilească relațiile diplomatice.

„Nu a fost întâmplător faptul că Beijingul a obținut acest succes. RPC cumpără volume substanțiale de petrol din ambele țări și este o piață de export de petrol deosebit de importantă pentru Iran.

În al doilea rând, Beijingul menține relații bune atât cu Riadul, cât și cu Teheranul. SUA nu și-au putut revendica în mod credibil rolul de mediator neutru din cauza confruntării sale de decenii cu Iranul.

• Combinația acestor factori a permis Chinei să medieze într-un conflict îndepărtat. Și-a consolidat, în același timp, imaginea de putere iubitoare de pace.
• Însă ultima escaladare a conflictului din Orientul Mijlociu – între Iran, pe de o parte, și SUA și Israel, pe de altă parte – a demonstrat limitele capacității Chinei de a face pace.
• Conflictul armat din Iran a intrat într-o fază fierbinte la sfârșitul lunii februarie. Ministerul de Externe al Chinei a condamnat acțiunile SUA și Israelului și și-a exprimat îngrijorarea cu privire la evoluțiile situației.

În același timp, Zhai Jun, trimisul special al guvernului chinez pentru afacerile din Orientul Mijlociu, s-a angajat în diplomație de tip navetă. A vizitat capitalele regionale în încercarea de a menține contactul cu toți partenerii săi”, mai scrie Zhou Zhongzheng.

„Eforturile de pace ale Chinei se dovedesc ineficiente”

Pe măsură ce conflictul se prelungea, Beijingul a cerut din nou părților să își rezolve diferențele cât mai curând posibil și să revină la dialog.

„Rezultatele eforturilor Chinei din 2023 nu au fost în zadar. Iranul și Arabia Saudită au menținut relațiile diplomatice în ciuda atacurilor americane împotriva Iranului lansate de pe teritoriul saudit”, amintește autorul analizei.

În practică, însă, aceasta a fost amploarea rolului Chinei în conflict. Acțiunile Beijingului au demonstrat că diplomația chineză poate contribui la îmbunătățirea relațiilor doar atunci când părțile însele sunt dispuse să facă acest lucru.

Într-un conflict aprins în care Beijingul nu dispune de instrumente coercitive comparabile cu cele disponibile Washingtonului, eforturile de pace ale Chinei se dovedesc ineficiente”, punctează Zhou Zhongzheng.

Rolul Chinei în ecuația „Rusia vs. Ucraina”

Există, însă, un al patrulea rol pe care China îl joacă în conflictele internaționale, unul care s-a manifestat cel mai clar în poziția sa față de războiul din Ucraina.

„După 24 februarie 2022, Beijingul s-a aflat într-o poziție dificilă.

• Pe de o parte, principalii săi parteneri economici din Occident se așteptau ca China să facă presiuni asupra Kremlinului și să acționeze pentru a opri războiul.
• Pe de altă parte, există Rusia, de care Beijingul are nevoie ca o contrapondere în confruntarea sa strategică cu Occidentul.

Pentru a-și păstra imaginea de jucător constructiv, China a trebuit să adopte o poziție pe care mulți cercetători o descriu drept neutralitate pro-rusă.

• Beijingul a continuat să dezvolte legături economice cu Moscova.
• A furnizat Rusiei bunuri cu dublă utilizare și asistență în eludarea unor sancțiuni.

Formal, China nu furnizează Rusiei arme letale. În declarațiile oficiale, continuă să sublinieze importanța principiului respectării integrității teritoriale – un mesaj adresat publicului occidental.

În realitate, însă, cooperarea militară cu Rusia este mult mai amplă decât este recunoscut oficial.

Atât Rusia, cât și Ucraina sunt parteneri importanți pentru China. Dar Beijingul are puține motive să intervină direct în conflict.

Acesta este motivul pentru care politica Beijingului pe această temă rămâne extrem de abstractă. Într-un plan de pace publicat în februarie 2023, China a cerut încetarea focului și începerea negocierilor. Dar nu a oferit măsuri concrete pentru încheierea războiului”, amintește autorul analizei.

Beijingul nu are niciun interes în căderea regimului iranian

Beijingul nu dorește să acționeze ca un fel de polițist al lumii. Mai ales atunci când este vorba de conflicte îndepărtate care au o influență redusă asupra intereselor sale.

„În schimb, în ​​astfel de conflicte, China echilibrează interesele diferitelor părți. Face propuneri de pace în mare parte de dragul aparenței. Așteaptă o oportunitate de a normaliza relațiile și de a dezvolta în continuare legăturile.

Implicarea Chinei în războiul dintre Iran și SUA a căpătat caracteristici în general similare cu poziția sa față de conflictul din Ucraina.

Conform relatărilor din mass-media, Beijingul furnizează Iranului bunuri cu dublă utilizare, informații și imagini din satelit și, conform unor relatări, efectuează și transporturi comerciale de arme. Partea chineză, însă, neagă toate acuzațiile de implicare în operațiuni militare.

Ca și în cazul Rusiei, Beijingul nu are niciun interes în căderea regimului iranian – un important furnizor de petrol. Prin urmare, este pregătit să sprijine într-o oarecare măsură capacitatea de luptă a forțelor iraniene.

Cu toate acestea, această asistență este oferită în moduri care lasă cât mai mult loc posibil pentru o negare plauzibilă”, mai scrie autorul analizei.

Strategia Chinei continuă să pună pe primul loc relațiile pe termen lung și protejarea intereselor sale

Pentru Beijing, implicarea în conflicte internaționale nu este nici un scop în sine. Nu este nici un mijloc de a câștiga puncte politice. Când vine vorba de conflicte îndepărtate – care au o legătură redusă cu interesele sale -, conducerea Chinei încearcă să se distanțeze limitându-și acțiunile la apeluri la pace.

„Jucând roluri diferite în funcție de situație, China urmărește obiective mai ample:

• Consolidarea puterii sale
• Promovarea schimbărilor în ordinea internațională
• Transformarea sa într-un centru de influență recunoscut.

În opinia elitei conducătoare din China, ordinea globală dorită are mai multe caracteristici distinctive.

În primul rând, nu ar trebui să existe un singur hegemon în lume, iar relațiile internaționale ar trebui democratizate.

În al doilea rând, marile puteri trebuie să își respecte reciproc suveranitatea și liniile roșii.

• Trebuie să recunoască legitimitatea diferitelor sisteme politice (mai degrabă decât doar democrația liberală).
• Trebuie să construiască relații pe baza unei competiții gestionate, mai degrabă decât a confruntării directe.

În al treilea rând, în viitoarea ordine mondială prevăzută de Beijing, ar trebui acordată o pondere mai mare nu doar organizațiilor internaționale, ci și țărilor din Sudul Global.

Judecând după declarațiile și acțiunile conducerii chineze, tranziția către o astfel de ordine ar trebui să aibă loc treptat și relativ lin, fără a submina imediat sistemul existent.

De aceea, maximizarea beneficiilor fiecărui conflict individual nu este o prioritate. În schimb, strategia Chinei continuă să pună pe primul loc relațiile pe termen lung și protejarea intereselor sale – o fundație ale cărei beneficii vor deveni evidente în viitor”, încheie autorul analizei publicate de The Insider.