Hipopotamia: oameni albaștri, steaguri negre

Față de libieni – la care Sarkozy s-a grăbit să ajungă primul, să-i salveze din ghearele binefăcătorului său, Gaddafi – malienii, pe care Hollande vrea să-i hrănească cu democrație, sunt aproape morți de foame. Zic „aproape”, fiindcă tot mai au energia să pună mâna pe un kalașnikov. (Dacă vreți să vedeți cum arată un AK47, căutați steagul Mozambicului, de pildă).

Kalașnikov e un fel de a spune. În Sahara-Sahel, kalașnikovul e un accesoriu mereu la modă, un „must have”. Însă, grație în primul rând francezilor, grupările secesioniste din nordul Maliului au un arsenal de invidiat, capturat din depozitele răposatului dictator libian. Astfel încât e foarte posibil ca trupele franceze să se bată cu propriile arme.

TURISM Cât costă o zi în Vama Veche, fără cazare. Calcul complet: transport + mâncare + distracții, varianta economică și varianta premium

09:08

CONTROVERSĂ Moscova, conflictul din Ucraina și realitatea alternativă. Cum s-a transformat ideea de pace într-un prag psihologic letal pentru Putin

09:00

Hipopotamia – (în dialectul bambara, „Mali” înseamnă „hipopotam”; îl puteți vedea, dezabuzat, pe moneda de cinci franci malieni) – este mai săracă decât Algeria vecină (Pakistanul ei), dar mai bogată decât Nigerul (polul sărăciei în Africa). Cum pot țările astea, doldora de aur, petrol, gaze, uraniu, diamante (care cum), să fie atât de lipite deșertului sau savanei? Întrebați-i pe foștii și viitorii coloniști.

După ce s-au întors din Libia, unde au combătut, alături de alți mercenari, de partea lui Gaddafi, cărând după ei armanet modern, de toate calibrele (de la lansatoare de rachete antitanc până la sisteme de comunicare miniaturizate), tuaregii au format Mișcarea Națională pentru Eliberarea Azwandului (patria lor din nordul Maliului). O mișcare secesionistă, al cărei scop declarat este împlinirea unui vis mai vechi de o jumătate de secol: autonomia celor trei regiuni, Kidal, Gao și Timbuktu, după ani lungi de marginalizare politico-economică. Rebelii Mișcării au atacat, la 16 ianuarie 2012, o cazarmă a Armatei maliene din regiunea Gao. Mulți militari au dezertat, alăturându-se rebelilor. La 22 martie, președintele țării a fost debarcat de o lovitură de stat militară, de care Mișcarea a profitat ca să declare Azawad stat independent. La 11 ianuarie anul acesta, când a intervenit Franța, Azawad era sub controlul total al rebelilor. Foștii colonizatori au luat-o, ca în Libia, de sus în jos. Mai întâi au curățat terenul cu elicoptere de asalt, apoi au realizat debarcarea, motivând că rebelii trebuie opriți să ocupe capitala Bamako. Ce să caute ei, în sud, la Bamako? Doar francezii știu. Iar răspunsul lor e din vechiul „manual” folosit în Afganistan: să nu apuce insurgenții să impună Sharia în variantă salafistă (fundamentalistă) în (toată) țara.

Întrebarea (pe care și-o pun, fără îndoială, chiar și cei aflați la fața locului) este cine cu cine luptă, de fapt, în Mali.  Principalii actori ai acestui conflict sunt tuaregii. Li se spune, din pricina culorii veșmintelor pe care le poartă, „oamenii albaștri”. Ei sunt cei mai vechi locuitori ai deșertului din nord. Nu sunt arabi. Islamizați, practică o credință moderată, încărcată de superstițiile vechiului lor animism. Sunt oameni viteji și mândri, iar bătălia pe care o duc nu este una religioasă. Principalii lor aliați, Ansar ad-Din (Apărătorii Credinței) – grupare eterogenă (dezertori din armată, veterani din Afganistan, mercenari proveniți din statele vecine), deși conduși de un tuareg, Iyad Ag Ghaly, sunt adepți ai salafismului (rigorismul sunnit), pe care au și început să-l impună: devastarea mormintelor sufite din Timbuktu, închiderea localurilor de distracție, impunerea hijabului, interzicerea muzicii – până și la soneria telefonului (purtătorul de cuvânt al grupării, încruntatul Sanda Ould Bouamama, are pe mobil, ca ringtone, un râs de copil). Despre Iyad Ag Ghaly, liderul Ansar ad-Din, se știu puține lucruri, toate spectaculoase: a colaborat vreme îndelungată, cu regimul (corupt, ca toate regimurile africane) de la Bamako, în calitate de intermediar între autorități și bandele care răpeau cetățeni occidentali. După ce s-a îmbogățit din comisioane, patria recunoscătoare l-a trimis consul la Riyad. De altfel, singurele două imagini cu el (inconfundabilul turban albastru, dishdasha de aceeași culoare) sunt făcute la Palatul Prezidențial din Bamako și  în biroul său din capitala Arabiei Saudite. Se spune că e omul serviciului secret al armatei algeriene (fapt deloc neobișnuit într-o zonă în care fiecare e omul cuiva, iar dacă nu este trebuie s-o afirme – de aici și numărul mare al celor care se laudă cu prietenia la Al-Qaeda). E poreclit „Strategul”. Mai mult decât religia (ultima lui marotă), interesul său în zonă e Puterea. Gruparea lui Iyad Ag Ghaly e asimilată talibanilor din Afganistan și e tratată de occidentali cu aceleași clișee propagandistice.

Între laica Mișcarea Națională pentru Eliberarea Azwandului și fundamentaliștii Apărători ai Credinței există o relație cu năbădăi. Ba se au ca frații, ba relațiile lor devin ireconciliabile, mai ales atunci când se discută principii de credință. Asperitățile s-au cam topit însă, de când a apărut marele dușman comun, Franța. Între timp, mujahedinii lui Ghaly atrag ca magnetul toate gherilele din Sahara-Sahel, purtătoare ale steagului negru Al-Qaeda.

E prea devreme pentru judecăți de valoare. Cert este că Franța mută câmpul de luptă contra terorismului din Afganistan în Sahara-Sahel – un demers pripit și costisitor.