Povestea unei femei capeșe și dăunoase, de pe cheiul gârlei noastre până la Alep, și din inima Levantului la Stambul

La anul una mie cinci sute șaptezeci, Chiajna Doamna, „capeșă și dăunoasă” (cum a înveninat-o limba lungă a cronicarilor munteni) vindea pinteni de argint, zaharicale și mirodenii în piața Alepului. Vorba vine. În lumea pestriță, unde clopotele sfintelor biserici se îmboldeau cu ezan-urile muezinilor, întrecându-se care să ajungă mai întâi la Cel de Sus, acolo, în zeama tuturor uneltirilor, își găsise vremelnica scăpare fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare, apriga Chiajnă (cum îi slavonizaseră supușii porecla – Despina, ce s-ar tălmăci „Stăpâna”), pre numele ei de botez Ana. Câte nume atâtea obraze avea femeia aceasta nemiloasă și plină de îndurare, cu inima bătând între credință și tăgadă, plină de fierbințeli și rece ca sloiul, ale cărei degete frumoase, când se odihneau pe clavir sau pe patul puștii, miroseau a smirnă și a sânge închegat.

Soție și mamă de Domn, era dăruită celor șapte coconi  – Petru, Anca, Alexandra, Marina, Dobra, Mircea si Radu – pe care-i purta după cernitele sale fuste, de văduvă a veacului, de la putere în surghiun.  
Hăt-acolo, la capătul Drumului Mătăsii, o azvârlise năpraznica sa fire, înfigând-o ca pe un țăruș în inima Levantului.

VIDEO Anccident dezastruos în Italia. O cisternă cu GPL a explodat pe cea mai aglomerată arteră. Un local din zonă a fost spulberat

12:56

JOBURI Jobul fără facultate plătit cu 15.000 de lei pe lună. Meseriile cu cele mai mari salarii din România

12:51

Părea că Dumnezeu o smerise pe cea care șapte ani ținuse buzduganul domnesc, luându-l din mâna nevârstnicului și nevolnicului său fiu. Ea, care luptase sub toate porticurile puterii, care-și făcuse proptele în haremul din Stambul, stând la masă cu sultana-valide (mama lui Soliman, căruia voi îi spuneți Magnificul, iar noi Legiuitorul), care, când a trebuit, a încălecat punându-se în fruntea oștirii, ea, putred de bogata, altădată podindu-și cu aur curat (solidus aureus) cărările prin Bosfor, ajunsese în sapă de lemn –  negustoreasă de mărunțișuri în bazarurile Alepului. Clevetitorii răspândiseră vorba că cerșea – căci ce mai avea de vândut decât sufletul hainit? Urma să-l dea, dar tocmindu-i un preț bun.

Se smerise de nevoie. Ochii ei, care altădată aruncau săgeți, lăcrămau acum, așa cum lăcrămează – zice prințul Kantemiroglu în descripțiile sale – ochii cailor, frecați cu praf de pușcă la înmormântările cu ighemonicon. Dar nimeni ca ea nu știa să stea la pândă, precum șoimul care-și atacă prada în aer.

Cetită și umblată, moștenise toate apucăturile – pe cele bune, și pe cele rele, încât te putea rătuti cu vorbe filosoficești, ca apoi să te spurce ca la ușa cortului. Gura lumii zice că-și dăduse poalele peste cap în fața unui pâlc de ieniceri, care-i răpiseră cei trei fii, urlând peste Dunăre: „Luați-i, că am cu ce face alții, procleților!”). Lacătele închisorii Edikule se descuiau în fața ei, zăbrelele se înmuiau ca spermanțetul, nimic nu-i sta în cale decât propriul nărav.

Dacă era frumoasă? Era. Domnița Dobra, mezina, pe care a măritat-o în cele din urmă (după multe și eșuate încercări) cu sultanul Murad, i-a moștenit frumusețea, nu însă și cerbicia. Moarte de om ar fi făcut pentru coconi. Și chiar a făcut moarte de om. Capul lui Iacov Heraclit Despotul – pe care l-ar fi dat Dobrei de bărbat, dacă nu l-ar fi dovedit fățarnic și uzurpator – i-a fost adus pe tavă, în mijlocul ospățului domnesc, ca  Doamna Chiajna să-l scuipe între ochi. Blestemele unui alt pretendent la mâna Dobrei o ajunseseră până la Alep.

N-a fost nici mai bună nici mai rea decât a făcut-o să fie veacul însângerat în care a oploșit-o Dumnezeu. Veacul al XVI-lea, în care se amestecau aurul și sângele, care o ridicase și-o coborâse, care o purtase până-n Alep, la 45 de ani bătuți pe muche, încă invoaltă și cu chef de putere.

Soacră de sultan, încuscrită prin nepot cu Suleiman însuși, căruia de trei ori îi cerșise și-i plătise tronul Țării Românești, de la care fiu-său, Petru cel Tânăr, primise și hatișeriful, și năframa neagră de mazil.
Scârbavnice or fi fost căile veacului aceluia, încurcate și sunt  ale veacului acestuia. Gândul meu încă mai caută condurii ei, în cenușa de astăzi a Alepului.

Chiajna Doamna  s-a prăpădit la Stambul, după ce și-a căpătuit coconii – pe unul trimițându-l la Dumnezeu, pe trei dăruindu-i lui Allah, pe restul așezându-i în rosturi înalte. A îngropat cu sine ceva prețios, ce cu bani nu se poate cumpăra, mai prețios decât taina oglinzilor venețiene pe care atât le-a iubit.