Ultima glumă a lui Nasty

„Ei hai, că doar n-o să-mi spui că Ilie Năstase ți-o fi fost ție vreun reper moral, vreodată”, m-a ironizat un cunoscut, după un material, mai vechi, despre același Ilie. „N-o fi fost el moral, neapărat, dar unul sportiv și de eficiență, cu siguranță”, i-am răspuns.

Un Năstase, la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70, era, fără îndoială, un model de izbândă și de performanță sportivă, hărăzit cu o slavă de talent de la Dumnezeul adevărat al tenisului adevărat.

O pildă de descătușare și lepădare de umilința socială a epocii, care a îngropat aici, pe lângă casă, fără să clipească, zeci (dacă nu sute) de talente excepționale.

E drept că Ilie a târât după el, odată cu muntele de talent, și zgura arderilor sale prea iuți. A noxelor unei vieți trepidante, pogorâte peste el la pachet cu consecința întruchipării, aproape peste noapte, a unui monstru sacru.

Un monstru sacru al arenelor, altfel decât rivalii și prietenii săi, alături de care a transformat tenisul muncit în spectacol.

Același om care, însă, a lăsat, impresia unei incomplete maturizări; a „prizării” unei doze prea mari de spirit ludic, care l-a împins, uneori, la marginea grotescului.

Ca și când tenisul, jumătatea genială a unui personalități aglutinate din milioane de oglinzi colorate, i-ar fi captat întreaga atenție/concentrare, lăsând afară, de capul lor, tot felul de gesturi, unele hazoase, altele impertinente, puerile sau, pur și simplu, fără rost.

Primul moment în care am înțeles că Ilie Năstase se pierde, nu numai din mine, din imaginația mea, în care a trăit cu deplină înțelegere, dar și din memoria altora, a fost acela în care a afirmat, deconcertant, că îi e „scârbă de România”. Și a completat: „Nu pot să spun că am fost patriot. Fiecare joacă pentru el și, dacă face bine și României, cu atât mai bine. Mi-e greu să cred că cineva poate fi patriot„.

Dacă spun că a fost șocant, e puțin. Dar n-a mai contat – nici mult, nici puțin – spusa lui, dincolo de faptul că, brusc, își pierduse calitatea de reper.

Nu era prima oară când își dădea, grosolan, în petic. Dar asta fusese prea mult.

Ilie Năstase, care, toată viața lui, purtase uniforma militară a țării ăsteia – și se vedea că-i place (nu, nu că e mândru, ci doar că-i place) -, la recepții, la gale sportive de sfârșit de an, la întâlnirile cu Ceaușescu, apoi, mai aproape de prezent – odată înălțat la grad de general – în ținute de gală (cam fanteziste), în tribunele marilor turnee de tenis. Acest om afirma, deodată, fără drept de apel, că i s-a făcut scârbă de România. Așa, pur și simplu.

Apoi, chiar el însuși ne-a dovedit în ultima perioadă că și-a pierdut reperele, prin manifestările, absolut inexplicabile, etalate în calitate de căpitan nejucător al echipei de Fed Cup a României sau „doar” din postura de somitate a tenisului internațional, poziție din care se aude tot ce spui, aproape tot ce gândești și tot ce gesticulezi, despre colegii tăi de disciplină sportivă, și nu numai.

După ceea ce s-a întâmplat astăzi, simt, însă, că am pierdut, definitiv, reperul acela vechi, al copilăriei și adolescenței mele.

Nu poți să cobori, tu, Ilie Năstase, într-o asemenea goană nebună, toate treptele personalității tale, ajungând în postura unui tip insignifiant, care participă la traficul haotic al propriei existențe, pe contrasens.

Să te urci băut la volan, să te pui (mai ales, asta) în posturi penibile, să ultragiezi, să-ți bați joc de uniformă – că, dacă ți-e scârbă de România, atunci ți-e scârbă și de Armată și de Poliție – să te plângi că ai fost bruscat, după ce chiar tu ai „bruscat” legea, să ți se întocmească, în câteva ore, două dosare penale, să dai explicații penibile, în loc să spui, demn și ferm: „Da, domnule, sunt de vină. Am băut, am greșit, îmi cer scuze tuturor celor care m-au văzut în această ipostază, pe care i-am dezamăgit. Merit să suport consecințele. Și rămân, totuși, Ilie Năstase. Fiecare dintre noi are dreptul să greșească. Totul este să știm când greșim și să ne recunoaștem, demni, greșelile”.

Ilie Năstase, din păcate, nu a făcut-o. A dovedit o dată în plus, că a rămas un copil răsfățat, ofensat, țâfnos fără cauză.

Ilie a plecat astăzi de lângă unii dintre noi chiar așa: ca un copil bătrân și cam ridicol – în mașina Poliției, cu cascheta unui polițist pe cap, cu un zâmbet șters, nelămurit, încurcat.

Nimeni nu râsese la mica glumă de final a lui Nasty.