EDITORIAL. Nasturele lui Bach

„Cartea pe care o citeşti, cartea pe care am scris-o eu (…) şi cartea pe care aş fi scris-o dacă aş fi avut destule aripi”.

Am citit toată noaptea cele mai fabuloase poveşti despre coronavirus care circulă în Orientul Mijlociu. Mi-ar trebui încă o mie de nopţi să le parcurg pe toate.

Nu ştiu cum le-aş putea povesti fără să vă smintesc, când mintea mi-e încă uluită.

Poveştile s-au holbat la mine toată ziua, ca liliacul din supa de Wuhan.

Am scăpat de ele abia când am deschis cartea de convorbiri a lui Amos Oz cu editoarea sa Shira Hadad (Editura Humanitas 2020, traducere Gheorghe Miletineanu), la pagina 40.

FLASH NEWS Transelectrica îi dă în judecată pe secretarii generali din guvernele Cîțu și Orban. Prejudiciul ar fi de un milion de euro

09:36

ACTUALITATE Viorel Cataramă: „A dispărut și piața internă de desfacere din România. Au crescut toate costurile de producție, iar produsele din import sunt mai ieftine decât cele autohtone”

09:30

Oz mărturiseşte cum în fiecare dintre cărţile lui mai există încă două: „cartea pe care o citeşti, cartea pe care am scris-o eu (…) şi cartea pe care aş fi scris-o dacă aş fi avut destule puteri. Destule aripi. Cartea asta, a treia, e cea mai bună dintre cele trei”. Trece brusc la Bach, unul dintre compozitorii lui preferaţi, întrebându-se dacă a existat o muzică în imaginaţia lui şi o alta pe care a pus-o pe note. Apoi, invocă un episod petrecut la Leipzig, care m-a azvârlit din văzduhul născocirilor orientale pe pământul aspru al realităţii:

„Am participat odată la o seară de lectură la Leipzig, iar a doua zi aveam bilet pentru un zbor la nouă dimineaţa, poate la Frankfurt, nu mai ţin minte, la următoarea seară de lectură. Aşa că m-am trezit foarte devreme şi m-am dus la şase şi jumătate la biserica Sfântul Toma. Afară, în faţa bisericii, e o statuie a lui Bach, din bronz, cred, şi el poartă o jachetă cum se purta în secolul al XVII-lea, iar sub jachetă are o vestă şi un nasture nu e încheiat (…), artistul l-a sculptat cu un nasture neîncheiat”…

În bezmeticitul Orientul Mijlociu nici o poveste nu e lăsată să umble prin lume fără cap, de teamă că s-ar preface în strigoi. În rigurosul Occident, un artist are curajul să-şi lase povestea descheiată la un nasture.