Doctrina apărării avansate. Israelul și noua realitate a zonelor tampon din Fâșia Gaza, Liban și Siria

Israelul dezvoltă o strategie a zonelor tampon în ceea ce privește Fâșia Gaza, Libanul și Siria. Abordarea Israelului față de propria securitate trece printr-o transformare semnificativă. Ceea ce a început ca un răspuns militar de urgență – după atacurile din 7 octombrie 2023 – s-a consolidat din ce în ce mai mult într-o doctrină de apărare avansată.

Logica este simplă, dar de anvergură, notează Miroslav M. Zafirov într-o analiză publicată de Atlantic Council.

• Împingerea liniei de control spre exterior.
• Golirea sau restricționarea severă a zonelor dincolo de granițele formale ale Israelului.
• Tratarea acestor spații ca un tampon de securitate absolut necesar.

Israelul nu mai pare dispus să se bazeze pe forțele internaționale, acordurile de încetare a focului sau guvernele vecine pentru a ține actorii ostili departe de comunitățile sale de frontieră.

„În schimb, caută profunzime fizică și libertate operațională directă. Caută capacitatea de a modela terenul de cealaltă parte a frontierei înainte ca amenințările să poată fi reconstituite”, explică Miroslav M. Zafirov.

Ideea de zonă tampon și avantajele strategice

În spatele ideii de zonă tampon se află trei concluzii corelate.

„În primul rând, Israelul consideră că descurajarea nu mai este suficientă atunci când grupurile armate nestatale se pot integra în apropierea frontierei.

Acestea pot săpa tuneluri, pot acumula rachete, drone și capabilități antitanc și pot lansa atacuri surpriză la distanță scurtă.

În al doilea rând, presupune că nu se poate avea încredere în statele vecine slabe sau fragmentate pentru a supraveghea eficient aceste zone, chiar și atunci când acceptă oficial obligații de încetare a focului.

În al treilea rând, concluzionează că ambiguitatea funcționează în favoarea Israelului.

O linie prezentată ca fiind temporară, tactică sau determinată de securitate poate deveni treptat un nou fapt politic dacă este marcată, fortificată, patrulată și normalizată în timp”, continuă Miroslav M. Zafirov.

Reconfigurarea geografiei în Fâșia Gaza

Gaza a devenit cel mai clar laborator pentru acest model. Așa-numita „Linie Galbenă ” nu a definit doar poziția trupelor israeliene după un armistițiu.

„A împărțit fâșia în zone sub control operațional israelian și zone lăsate palestinienilor. Acolo, capacitatea Hamas de a opera este limitată.

La est de linie, Israelul a tratat suprafețe întinse ca spațiu militar închis. A curățat clădiri, drumuri și terenuri agricole pentru a împiedica Hamas să revină la pozițiile de lansare.

Rezultatul nu este doar o centură defensivă. Este o reconfigurare profundă a geografiei Gaze.

Densitatea populației este împinsă spre vest. Accesul la terenuri este restricționat. Granița dintre desfășurarea temporară și controlul teritorial durabil devine din ce în ce mai neclară”, mai scrie Miroslav M. Zafirov.

Stabilirea unor condiții pe care Libanul nu le poate îndeplini

În Liban, aceeași logică este acum adaptată unui teren politic și militar diferit.

„Cererea Israelului ca Hezbollah să se retragă din sudul râului Litani și ca statul libanez să garanteze dezarmarea este prezentată ca o condiție prealabilă pentru retragerea israeliană.

Cu toate acestea, efectul practic este de a condiționa prezența continuă a Israelului, sau cel puțin libertatea sa de acțiune, de obiective pe care Beirutul nu este structural capabil să le îndeplinească.

Armata libaneză nu poate dezarma Hezbollah prin forță fără a risca un conflict civil.

Guvernul nu poate impune în mod credibil o nouă ordine de securitate în sud în timp ce trupele israeliene rămân pe sau în apropierea teritoriului libanez.

Această circularitate întărește în interiorul Israelului argumentele pentru menținerea poziției. Findcă Libanul nu poate îndeplini condiția israeliană, Israelul poate argumenta că retragerea ar recrea amenințarea”, punctează Miroslav M. Zafirov.

Modelul zonei tampon și problemele din Liban

Insistența SUA și a Israelului ca Hezbollah să dezarmeze complet face ca situația libaneză să fie explozivă din punct de vedere politic.

„O zonă tampon poate fi justificată în Israel pentru a proteja comunitățile nordice.  În Liban riscă să producă opusul obiectivului declarat.

• Satele sunt golite, accesul la terenuri este restricționat, iar prezența militară israeliană devine nelimitată.
• Hezbollah își poate prezenta armele nu ca pe un atu regional iranian, ci ca pe o poliță de asigurare necesară împotriva ocupației și a pierderilor teritoriale suplimentare.
• Cu cât zona de securitate pare permanentă, cu atât ajută mai mult Hezbollah să reconstruiască o narațiune internă de rezistență, chiar și după recentele pierderi militare și de conducere.

În loc să slăbească funcția politică a Hezbollah, modelul zonei tampon i-ar putea da o nouă viață”, explică Miroslav M. Zafirov.

Remodelarea Siriei

Siria pare să urmeze același model. Dar este un mecanism mai fluid și mai puțin definit public.

După prăbușirea regimului Assad, Israelul a depășit vechea arhitectură de dezangajare din jurul Înălțimilor Golan.

„A preluat poziții în zona demilitarizată. Și-a extins raza de acțiune operațională în anumite părți din sudul Siriei.

• Justificarea invocată a fost din nou necesitatea temporară.
• Pentru a împiedica grupurile susținute de Iran, facțiunile jihadiste sau alte forțe ostile să exploateze vidul.
• Dar modelul este familiar: desfășurările temporare devin infrastructură militară permanentă.
• Patrulele devin rutină.
• În timp, punctele de observație, drumurile, tranșeele și restricțiile privind mișcarea civililor creează o nouă geografie a controlului.

Ceea ce este notabil în Siria este faptul că Israelul nu doar caută să se distanțeze de grupările armate. Încearcă și să modeleze viitoarea arhitectură de securitate a statului sirian însuși.

Propunerile pentru zone demilitarizate, zone interzise zborurilor, limite ale desfășurărilor siriene și continuarea libertății de acțiune israeliene reproduc același principiu fundamental vizibil în Gaza și Liban.

Israelul dorește ca partea vecină a frontierei să fie guvernată de cerințele de securitate israeliene înainte de a fi guvernată de suveranitatea locală.

În acest sens, Siria este un al treilea front într-un efort israelian mai amplu de a construi un inel de spații controlabile în jurul granițelor sale”, consideră cercetătorul de la Atlantic Council.

Doctrina israeliană a zonelor tampon

Luate împreună, Gaza, Libanul și Siria indică o consolidare a unei doctrine israeliene coerente privind zona tampon.

Aceasta se bazează pe profunzimea militară, transformarea fizică a zonelor de frontieră și ambiguitatea politică.

„Punctul său forte constă în faptul că răspunde unei traume reale de securitate israeliene cu măsuri tangibile: distanță, vizibilitate și control.

Pericolul său constă în transformarea aranjamentelor de securitate de urgență în realități teritoriale durabile. Acestea pot agrava conflictul. în loc să-l rezolve.

• Pentru Liban, acest lucru creează o dilemă deosebit de dificilă.
• Porțiuni din țară rămân în interiorul politic și de securitate iranian.
• Hezbollah rămâne parte a acestei alianțe.
• Însă cazul palestinian arată că Israelul poate urmări acorduri de securitate teritorială chiar și acolo unde dimensiunea iraniană este mai puțin directă.

Prin urmare, zona tampon nu mai este doar un instrument anti-Iran. A devenit o metodă israeliană mai amplă de gestionare a frontierelor instabile prin redesenarea faptelor de pe teren.

Ceea ce face ca acest conceptul de Linie Galbenă să fie o amenințare puternică la adresa unei păci durabile dintre Liban și Israel este faptul că nu se limitează la un singur curent politic israelian.

• Se dezvoltă un consens național conform căruia zonele tampon sunt soluția la amenințările dincolo de granițele Israelului.
• Odată ce un astfel de consens se stabilește, încep negocierile.
• Dar negocierile nu mai încep de la întrebarea cum să se restabilească linia anterioară. Încep de la cât este de pregătit Israelul să renunțe în noua realitate.

Modelul zonei tampon, dacă nu este controlat, ar putea deveni mai puțin o măsură de securitate temporară și mai mult logica de funcționare a unei noi ordini regionale”, încheie autorul analizei.