„Revolta împotriva rațiunii”

Publicat: 20 12. 2021, 16:33

Era previzibil ca pandemia, cu toate perturbările pe care le-a produs asupra vieții sociale, personale, economice, să reprezinte o perioadă de maximă anxietate și neliniște la nivelul societății. Mai ales că, în mai toate democrațiile liberale, aceste stări de spirit au precedat pandemia, alimentate fiind și de modul de funcționare a noului ecosistem informațional tehnologizat, platformizat, algoritmizat, dominat de big data, motoare de căutare, machine learning și Inteligența Artificială. 

Sfârșitul pandemiei va reprezenta și sfârșitul acestor curente de opinie și de emoție publică? Sau, după cum afirma  Francis Collins chiar înainte de a demisiona din funcția de director al Institutului Național de Sănătate din SUA (NIH), „pandemia va trece, dar dezordinea informațională va rămâne mult timp de acum încolo”?

„Este remarcabil că, în ciuda contextelor politice și culturale atât de diferite, retorica asociată pandemiei este atât de asemănătoare.” 

Iată ideea dominantă a unui articol publicat recent de Social Europe: aceea că polarizarea zguduie societățile din întreaga lume, confruntându-le cu o criză a încrederii, o criză a raportării la fapte și adevăr și o criză de reprezentare.

Acum, această polarizare simultan emotională și cognitivă se poate simți cu dramatism în contextul pandemiei și al campaniilor de vaccinare la nivel global; dar ea se manifestă și poate izbucni pe orice subiect mai mult sau mai puțin controversat, fie că vorbim despre ideologii și opțiuni politice, migrație, drepturile femeilor și ale minorităților, energie, schimbări climatice, finanțe, economie sau chiar stil de viață. 

Potrivit aceluiași articol, caracteristica epocii pe care o trăim este faptul că societățile se sparg în „triburi ostile”, intransigente unul față de celălalt și aparent puțin dispuse la a mai deține lucruri în comun: de la bunuri simbolice (ex. spațiul public, interese comune, interpretări comune ale faptelor) până la bunuri fizice, cum ar fi indisponibilitatea de a mai împărți un teritoriu, asta în cazul unor forme mai dramatice de manifestare.

Tendința înspre intransigență, această pan-ideologie a excluderii, se face simțită simultan cu înstrăinarea tot mai accentuată față de sistemul politic tradițional, cu accentuarea sentimentelor de nesiguranță, furie, revoltă sau neîncredere la adresa instituțiilor, autorităților și decidenților. Robert Misik admite că înstrăinarea față de sistemul politic tradițional și neîncrederea masivă, chiar exasperarea la adresa reprezentanților acestui sistem, au aspecte legitime: „există o exasperare față de sistem din partea oamenilor care, adesea pe bună dreptate, nu se mai simt reprezentați sau măcar băgați în seamă de către acesta”. Cu toate acestea, formele de manifestare ale acestei exasperări sunt, adesea, pervertite și se cuplează cu o adevărată „revoltă împotriva rațiunii”, o punere sub semnul întrebării a avansurilor tehnologice și științifice, o subminare generalizată a încrederii în știință, inovație tehnologică, în rațiune și expertiză.

Cei care ajung să cadă în capcana unei asemenea ideologii a excluderii și a suspiciunii generalizate o fac și ca urmare a punerii în mișcare a unei uriașe mașinării de dezinformare. Rezultatul? Ajung să creadă lucruri din ce în ce mai absurde: „sunt prinși într-o dinamică de autoradicalizare, care, foarte curând, poate deveni într-adevăr periculoasă.”

O putere precum cea a zeilor antici

Ar trebui să ne îngrijoreze aceste tendințe care, așa cum remarca Robert Misik, se manifestă izbitor de similar indiferent de contextul cultural, istoric, politic sau instituțional? Chiar indiferent de modul, mai mult sau mai puțin reușit, de gestionare a pandemiei?

Care să fie rădăcina comună? Așa cum am spus, o astfel de rădăcină este tocmai natura umană, relativ constantă în ceea ce privește modul în care răspunde provocărilor și amenințărilor majore, de natură existențială.

O altă posibilă explicație comună o găsim în transformările structurale ale spațiului public, ale ecosistemului informațional contemporan. Iată ce afirma jurnalista filipineză Maria Ressa, câștigătoarea Premiului Nobelul pentru Pace în 2021, în discursul de acceptare: „tehnologia, cu puterea ei asemănătoare puterii zeilor antici, a permis unui virus de minciuni să ne infecteze pe fiecare dintre noi, asmuțindu-ne unii împotriva celorlalți, scoțând la suprafață temerile, furia și ura (…). Prin felul în care sunt concepute, platformele digitale ne separă și ne radicalizează”. De aceea, susține Ressa, „prioritatea noastră este să transformăm această ură și violență”, „mâlul toxic care se scurge prin ecosistemul nostru informațional”.

Rădăcini culturale? Rădăcini tehnologice? Cicluri istorice?

Nu mă pot pronunța asupra unui răspuns definitiv la aceste întrebări care macină, probabil, orice persoană atentă la anomaliile din spațiul public de la noi și de oriunde.

În cartea sa, Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor, Isaiah Berlin sublinia că marele val de raționalism, doctrina fundamentală a Iluminismului francez potrivit căreia „numai cunoașterea științifică ne poate salva”, a dus, „la timpul cuvenit, la o reacție inevitabilă”: „mi se pare un fapt istoric că, ori de câte ori raționalismul merge prea departe, tinde să apară un soi de rezistență emoțională, o reacție ostilă, care izvorăște din ceea ce este irațional în om”.

Cum va arăta „ieșirea” din pandemie și cum va fi „intrarea” în alte subiecte la fel de complexe, în condițiile unei cuplări aproape perfecte între aceste rădăcini și reacții documentate istoric și un mănunchi de tehnologii a căror putere se aseamănă celei deținute de zeii antici?