Cum să trăiești în România

Și am găsit, atunci, în gândul, ceva nefiresc de frumos: imaginea despre viață, despre lume, despre țara sa și despre oamenii ei, buni și răi, rescrisă de mintea/ imaginația unui copil-matur, de 15 ani, pe dinăuntrul sufletului lui – cu ață albă, așa cum ne scriau bunicile, în copilăria noastră, numele pe hainele de școală, ca să știm, fiecare, ale cui sunt.

În acest fel mi s-au părut acele împroprietăriri ale sinelui, acea îmbogățiri cu imagini, compuse și recompuse înăuntru, despre viață, despre speranță, despre lumină, despre iubire, despre frumusețe.

CONTROVERSĂAmendă record de 805 milioane de euro pentru Meta în Italia. Facebook a accesat fără acord galeriile foto ale utilizatorilor de Android

23:35

VIDEOGeorge Simion, interviu în presa internațională, în ziua în care 10.000 de români au ieșit în stradă: „Dacă mai există dreptate, Georgescu va fi eliberat. Dacă nu orchestrau ei totul, ar fi câștigat alegerile”

23:04

Ce-ar fi deosebit în frumusețea unui tânăr, doar o clipă însemnând, el însuși, într-un eon de sorți? Vorba lui: că-și poate trăi viața; că are „două ingrediente necesare pentru a trăi, nu doar a exista: așteptarea și speranța sau iubirea și speranța, pentru că atunci când iubești aștepți acel ceva”.

Dar, cu adevărat deosebită este forța lui morală.

Sebastian Remus Crăciun are 15 ani, este elev într-a 8-a, la Colegiul Național Dragoș Vodă din Câmpulung Moldovenesc și suferă de tetrapareză spastică.

Verdictul, însemnându-i trupul abia ajuns pe lume cu fierul roșu, l-a transformat, în timp, dintr-un copil comun, în cititor, apoi în poet, în scriitor, în sclipitor, în tânăr, și, cu viteza luminii lumilor din cărți, pe care le citea necontenit, în matur.

„Cea mai mare șansă pe care am primit-o în viață este, deși pare ciudat, aceea de a nu merge în picioare. Dacă eram un copil considerat normal și făceam lucruri așa zis normale, probabil că nu aveam șansa pe care o am și anume șansa de a cunoaște oameni minunați oameni cu suflet mare și cu talente imense și aceea de a citi. Prin intermediul cititului pot spune că am trăit mai multe vieți la un loc și mi se pare de-a dreptul fascinant că viața e atât de scurtă și sunt atât de puține cărți de citit. Sincer aș vrea ca toata lumea să aibă șansele mele de a a intra în contact cu această lume dar nimeni să nu o facă așa cum am făcut-o eu pentru că nu toată lumea ar putea să îndure”, spune Remus.

Poate că nu e chiar fascinant. Poate e doar profund dureros că nu avem destul timp ca, dincolo de a fi noi, să fim și ceilalți – să ne știm viețile, și gândurile, și stările, și durerile unii altora. Să ne strângem toți, la un loc, în sufletul câte unuia, apoi în sufletul altuia, pe rând, ca să ne cunoaștem, ca să fim mai buni și mai înțelegători, de vreme ce viețile celorlalți vor fi și viețile noastre, toate.

Sau, măcar, să citim, pentru a ne întoarce cu fața spre lumină, ca să înțelegem viața și pe Dumnezeu, care ne-a împrumutat-o, așa cum a înțeles-o acest copil, cu toată durerea, speranța, iubirea și profunzimea minții lui. Iată!

„România pentru mine e pe drept cuvânt grădina Maicii Domnului. O iubesc pentru că inspiră poezie și trăiește în frumos, de la capitolul mituri la capitolul oricare. România e o țară frumoasă care merită mai mult decât are și merită niște oameni frumoși în fruntea ei. (…) În țara mea îmi place tot, sunt mândru de tot ce înseamnă România. Sunt mândru de trecutul glorios, de tot ce a dat această țară în toate ramurile artei, de la pictură până la poezie și sculptură, de oamenii glorioși, de invențiile care s-au făurit aici, sunt mândru ca trăiesc intr-o tara în care limba are niște cuvinte absolut unice pe care doar eu ca român le pot rosti și înțelege, până la urma sunt mândru că sunt român și o spun cu toată convingerea. (…) Dar nu îmi place la țara mea modul în care a ajuns la momentul actual. Merită lucruri mai bune, merită oameni mai buni în frunte și merită să luptăm pentru ea. Faptul că am ajuns unde am ajuns e un lucru pentru care ar trebui să plângem. Dar am credința ca până la urmă ne vom ridica, pentru că nu e în firea noastră să stăm fără să facem nimic. Această țară merită mai mult și atunci când se va întâmpla asta, dacă voi mai trai, voi fi cel mai fericit om de pe pământ. (…) Îmi place să cred că atunci când eu voi fi mare, România va fi o țara care își va găsi oamenii iar oamenii vor regăsi România și vor fi mândri de ea. Nu vom mai avea acest exod al oamenilor care pleacă, vom avea oameni care vin și oameni care sunt mândri, vom avea ceea ce trebuie să avem„.

Și el este unul dintre oamenii care au dreptul, așa cum toți trebuie să avem dreptul să trăim, cu dragoste, în România.