Revoluția bolșevică și fantomele ei. Noi și Uniunea Europeană

Pentru noi toți, 7 noiembrie 1958 era ultimul an – și nu știam –  când mai era oficială sărbătorirea Revoluției bolșevice prin zi nelucrătoare. Fusese anul când ne despărțeam de ocupanți cu flori și salamaleicumuri pe peroanele gărilor patriei. Și cu sudălmi nerostite. În ciuda speranțelor, stăpânirea ideologiei bolșevice nu va lua sfârșit prin plecarea tancurilor pe care ea ne venise plocon. Bolșevismul avea să treacă în patronaj local. Treizeci de ani de tribulații colective, amestec compozit de realități existențiale modificate de utopii de clasă cu lustru iluzoriu de independență națională, aveau să fie în final distopia României socialiste.

Istoria asta a trecut, nu fără a lăsa urme în mentalitatea noastră. Unele utopii au fost înlocuite cu altele. Mi-amintesc că, în primii ani „de după” în puzderia de scenarii funambullești privind revoluția și sorgintea teroriștilor, s-au ițit și câteva teorii utopice despre calea optimă de urmat pentru România. Prioritatea a fost a unei neutralități; model fiind Elveția. Avea să fie repede înlocuită cu „democrația originală” a lui Ion Iliescu. În contrapartidă, iluzia revenirii la monarhie, a fost repede înlăturată de o mezalianță politică, dublată chiar de una maritală. Toate au fost, pe rând, abandonate în fața realității geopolitice a României, ca și a instinctului nostru național. Pentru România, țară de sorginte latină insularizată de o mare de sorginte asiatică, busola arată Vestul. Răsăritul din geografia românească face istorie, dar nu aduce bunăstare.

BREAKING NEWS 🚨 Noaptea Rachetelor în Orient. Deși liderul iranian Khamenei a fost ucis, bombardamentele continuă în Golful Persic. Care sunt ultimele evoluții

00:43

ULTIMA ORĂ Celebrul hotel din Dubai, Burj al Arab, a fost lovit de o dronă iraniană

00:12

Dar geaba dorință, dacă nu e putirință. Tinerii n-au de unde ști, iar cei mai în vârstă – ca să nu mai vorbim de cei care guvernează – nu-și amintesc sau nu vor să-și amintească de tribulațiile privind demersurile de a fi admiși în familia europeană. Ca și în cea euro-atlantică.

Într-un articol publicat cu aproape un sfert de secol în urmă în Ziarul financiar, aveam motive temeinice să mă întreb dacă Occidentul e cu noi. „În 1989, anul fatidic al căderii comunismului, gestionarea schimbărilor din Est era în în sarcina URSS. După prăbușirea acesteia, România era liberă să reintre în făgașul vocației sale istorice, adică alianța cu Occidentul. Din păcate, semnalele trimise de România – unele de S:O.S. – n-au primit răspunsuri sau, în cel mai fericit caz, replici evazive. În acest timp, se spulberau iluziile într-un nou plan Marshall. Agricultura, așa înapoiată cum era, dar capabilă totuși să suporte sarcini de export, a fost îngropată. Drumurile spre piața lumii a treia, unde produsele noastre manufacturizate mai aveau debușeu, au fost „uitate”, pentru a nu da un semnal greșit, cum că semnalăm spre Vest, dar o ținem langa tot spre Asia. Barierele vamale, care protejaseră industria autohtonă, au fost „spiritualizate”, grăbind astfel sfârșitul unei economii intrată în fază critică încă de la începutul anilor optzeci.(…) Până în 1996, Occidentul a refuzat să întoarcă fața spre noi. Din motive politice, mai întâi, iar apoi din motive economice, cum că România nu are o piață liberă funcțională…”  Inutil să mai spunem că eram lăsați să ne învârtim într-un cerc vicios; ca să ai o astfel de piață, populația trebuia să aibă un nivel de trai capabil să facă față liberalizării prețurilor comodităților, ca și și a alimentelor de bază.

În sfârșit, exasperarea avea să aibă și ea un sfârșit. Unul dorit. Norocos. Sigur, prețul plătit, garanția seriozității, a fost consensul politic realizat la Snagov de către partidele parlamentare –  și nu puține la număr – reunite sub președenția lui Ion Iliescu. Astfel s-a dovedit Occidentului că dorința noastră nu e superficială, ci temeinică, organică..

Din păcate pentru o țară ca a noastră, cu istoria ei – când într-o barcă, când în alta, navigând pe o mare care nu e lipsită de furtuni geopolitice – angajamentul comun al factorilor politici față de Occident trebuie repetat înnoit. Cu atât mai mult astăzi, când României îi revine sarcina – și onoarea – de a prelua pentru prima oară comanda Uniunii. Pentru șase luni. Un moment în care România, în pofida bunei funcționări a economie – inclusiv a pieței libere – trăiește o criză politică la vârful arhitecturii sale. Președintele Camerei, în criză de nervi, toarnă geamantane cu gogoși în capul Președintelui absent. Acesta, trezit din reveriile sale, îi scoate ochii mișelului cu cazierul juridic. Și nici președintele Senatului nu se simte prea bine; delirează cu proiecte futile privind amenajarea malurilor Dunării, când țara e învrăjbită de lupte inacceptbile de putere. Iar prim-ministrul, persoană îndeobște absentă, tocmai cea care va juca rol de mediator european, e rătăcită, visează prin Arabia, unde nu doar șarpele e narcotizat de cântecul fachirului. Unde sunt vremurile idilice trăite cândva de politichia locală în Snagovul dlui Iliescu? Chiar și pe durata unui armistițiu politic.

Acum, în răspăr cu semnalele SOS care plecau cândva din România spre Bruxelles, sosesc invers, apeluri alarmante prin care UE ne cere concordie politică.

Fie ca azi, 7 noiembrie, când afurisim fantomele Revoluției bolșevice, politicienii noștri să exorcizeze dracii din ei. Fantomele trecutului care ne vizitează din când în când. Și nu ne lasă să ne bucurăm de fiecare zi trăită într-o realitate la care visam cândva.