Povestea ultimilor sași din Feldioara, care își trăiesc datinile din amintiri

Redactor:
Adrian Popescu
Povestea ultimilor sași din Feldioara. În 2002, doar 135 din totalul de 6.532 de locuitori ai comunei se mai declarau încă sași, adică "etnici germani, de religie evanghelică și cu cetățenie română"

În 2002, la recensământul precedent, doar 135 din totalul de 6.532 de locuitori ai comunei se mai declarau încă sași, adică „etnici germani, de religie evanghelică și cu cetățenie română”, după cum fuseseră înregistrați în formulare. Acum, după nici un deceniu, în evidențele Filialei Brașov a Forumului Democrat al Germanilor din România mai figurează doar doi, soții Janesch Georg și Waltraud. Asta după ce, vreme de peste șapte veacuri, sașii au reprezentat aproape două treimi din populația Feldioarei – actualul nume al Marienburg-ului, una dintre cele mai vechi și mai înfloritoare așezări teutonice din Transilvania Evului Mediu, atestată documentar încă din prima jumătate a veacului al XIII-lea.

Ca pretutindeni în localitățile în care fuseseră majoritari veacuri la rând, împuținarea sașilor din Transilvania – ca și a șvabilor din Banat – a început după 1960, ultimul val de plecări înregistrându-se după revoluție, în 1990-91, „când în Feldioara n-am mai rămas decât vreo 300 de sași, cei mai mulți trecuți de 50 de ani, care nu au putut să rupă de locul în care s-au născut și au trăit până atunci, își amintește Ecaterina Bodeanu.

Doar nouă „sași curați”

În realitate, pe lângă soții Janesch, la Feldioara mai trăiesc încă șapte „sași curați”, după spusa Ecaterinei Bodeanu, „decana lor de vârstă, are 78 de ani, le ține evidența și știe totul despre ei”, cum ne-a recomandat-o o funcționară din primărie. „În total, ca plătitori de cotizație la biserică, suntem 36 de persoane, dar sași curați suntem doar nouă”, zice și începe să-i înșire, cu ochii într-un caiet: „Janesch Georg și Janesch Waltraud, Schoppel Rita, Bruss Roswita și soră-sa Sternz Adelle, Stoian Gerhild, Schall Carmen, Straitfert Hermann și eu, Bodeanu Ecaterina, văduvă de acuși sunt patru ani”. „Restul de 27 sunt mischung, adică din familii mixte, amestecați fie cu români, fie cu unguri, unii nici nu locuiesc aici în comună și nu știu dacă la recensământul trecut s-au declarat sași, români sau unguri”, mai spune. După care explică și nepotrivirea dintre lista sa și evidența celor de la FDGR Brașov: „Probabil că doar soții Janesch apar la ei, fiindcă sunt angajați să aibă grijă de biserică, noi, ceilalți, nu suntem membri ai Forumului”. Asta n-a împiedicat-o însă câtuși de puțin să se ocupe, vreme de aproape 19 ani, de primirea și repartizarea ajutoarelor trimise din Germania pentru cei câțiva sași care mai trăiesc în Feldioara. A renunțat acum doi ani, după ce vărul ei care se ocupa în Germania de strângerea și expedierea ajutoarelor s-a îmbolnăvit și nu s-a mai găsit nimeni să-l înlocuiască.

„Săsoaică foarte româneață”

Deși are o fată măritată în Elveția și un fecior în Germania – ambii plecați de aproape 20 de ani – pe Ecaterina Bodeanu n-a bătut-o nici o clipă gândul emigrării: „Ce, n-am casă aici, n-am ce-mi trebuie aici? Am fost de atâtea ori și în Elveția, și în Germania, dar aici îmi e locul, aici vreau să mă înmormânteze lângă soțul meu, cu care am trăit 54 de ani!” Mai are și alte motive. Primul: „Eu am fost mereu foarte româneață și sunt și acum! Așa că și la recensământul ăsta o să mă declar de naționalitate săsească, adică germană, de cetățenie română și de religie evanghelică”. Al doilea: „Câtă vreme mai suntem noi aici, ăștia câțiva care am mai rămas, mai există cineva care să păstreze și tradițiile noastre săsești. Că după ce nu vom mai fi….”

„O să luăm cu noi la Domnul și Stille Nacht, și O, Tannenbaum!”

Când vine vorba despre obiceiurile de Crăciun ale sașilor din Feldioara, Ecaterina Bodeanu își stăpânește cu greu lacrimile. „La noi e altfel decât la români, toată sărbătoarea Crăciunului se petrece în biserică, nu se merge la colindat. Avem și noi colinde, dar le cântăm numai în biserică și apoi acasă, în jurul bradului. Dar înainte de Seara Sfântă e Adventul, un fel de pregătire sufletească și religioasă pentru Crăciun, începe cu patru săptămâni înaintea Crăciunului. În biserică și în fiecare casă este o coroniță de brad cu patru lumânări și în fiecare din cele patru duminici se aprinde câte o lumânare, ultima în seara de Crăciun. Iar atunci toată lumea se adună în biserică și începe sărbătoarea. Mai întâi este un Krippenspiel, adică o piesă de teatru despre Nașterea Domnului, cu pruncul Isus Christos în iesle, înconjurat de Sfânta Maria, păstori, îngeri și magi, se juca în fața altarului. Au și românii piesa asta, numai că românii s-au luat după sași, că pe vremuri, la început, românii nu aveau așa ceva. Și după spectacol toată lumea cânta în cor: O, Du Frohliche!, Stille Nacht, Heilige Nacht!, O, Tannenbaum! Iar când se ajungea la In Kinderlein Kommet! – Veniți, copilași! – toată lumea se strângea în jurul pomului de Crăciun, împodobit frumos, iar copiii primeau de la preot și de la femeile din comitetul parohial darurile de Crăciun. Iar după aia plecam toți acasă. Noi mergeam de obicei la bunici, căpătam și aici cadouri, se mai servea și o prăjitură și un pahar de vin, noi, copiii primeam doar suc. Dar nu se întindea masă mare, ca la români, cu de-ale porcului, sarmale și fripturi. Asta se întâmpla a doua zi, adică în prima zi de Crăciun, când veneau musafirii, rudele, căci Crăciunul e o sărbătoare de familie. Adică era, pentru că acum mai toate rudele sunt pe alte meleaguri și nu mai are cine și cui transmite obiceiurile. Iar când o să ne vină și nouă rândul să plecă, dar nu în Germania, ci la Cel de Sus, o să luăm cu noi la Domnul și Stille Nacht, și O, Tannenbaum!”

Vândută unui elvețian

De când în Feldioara au mai rămas doar câțiva sași, sărbătoarea Crăciunului, ca și cea a Paștelui, nu se mai ține în Biserica Evanghelică, veche de peste 800 de ani. „E foarte mare și e foarte frig înăuntru, chiar și vara, costă mult să o încălzești și de unde bani…Așa că de Crăciun și de Paști ne strângeam în casa parohială. Venea un preot de la Prejmer și făcea slujba, spunea o predică scurtă, apoi cântam un cântec, două și asta era tot. Dar acum nu mai avem nici casă parohială, că au vândut-o cei de la Parohia Evanghelică din Brașov, am auzit că a cumpărat-o un elvețian”, spune și Waltraud Janesch, cea care, de când soțul i s-a îmbolnăvit de inimă, îngrijește singură de biserica evanghelică din Feldioara.

 

De când cu boala soțului, a încercat să treacă altcuiva îngrijirea bisericii, dar n-a găsit cui. „Am încercat odată, cu un tânăr jumate sas, da’ când am văzut ce pocinog a făcut – a tras clopotul de mort, în loc să bată ceasul din turn – m-am lăsat păgubașă, am zis că mai bine mă ocup tot eu, cum oi putea!” Nici ea și soțul ei nu s-au gândit niciodată la emigrare. „La cine să mergem, că n-avem nici un fel de rude în Germania, avem o singură fată, da’ e măritată cu un român, maistru la Bod, la fabrica de zahăr. Și dacă ei n-au vrut să plece din România, noi de ce să fi plecat?”

„Doar o biserică părăsită și un nume pe un steag, amintire”

Aproape toți septuagenari, cei câțiva sași care mai trăiesc la Feldioara sunt cât se poate de conștienți că, odată cu trecerea lor la cele veșnice, comunitatea săsească din Feldioara va deveni o amintire. Perpetuată doar de Biserica Evanghelică, „dacă se va îngriji cineva de ea și nu va fi lăsată să se dărâme și de numele de altădată al comunei, Marienburg, de pe steagul de la primărie, dacă n-o să fie dat cumva jos”, oftează Ecaterina Bodeanu.

Inchide