Republica lui Caragiale

Nu e la fel de ridicat în slăvi ca Eminescu, nici atât de întors pe toate părțile ca Miorița, și uneori am impresia că e lăsat undeva în plan secund de clișeele și tiparele care încorsetează mințile marelui public și școlii românești. Pentru mine însă, Ion Luca Caragiale este numărul unu într-o literatură română în care cu greu am găsit scrieri de care să mă apropii cu drag și mai ales în care cu greu a răzbătut umorul bun. Niciun alt autor român nu mi s-a părut să mânuiască cuvintele cu atât de mult meșteșug și să stoarcă atât de mult comic de situație și de limbaj din fiecare paragraf, precum Caragiale.

Până să râd singur cu lacrimi la volutele și cuvintele întortocheate pe care le-a scornit din rigorile învechite ale limbii române de la 1900, până să îmi prindă viață în minte personajele lui burlești din comedii sau schițe, până să rămân cu gura căscată la duritatea și calitatea cinematografică a nuvelelor lui, pot să spun că „neicușorul” m-a vegheat de când eram copil.

VIDEO Ion Cristoiu: „Ridicarea controlului judiciar pentru Călin Georgescu nu e o victorie, ci un eșec al democrației noastre”

13:27

TRAGEDIE Ploile torențiale din Afganistan au făcut prăpăd: Cel puțin 61 de morți și 116 răniți

13:22

Și acum am vie în minte imaginea bustului mic și alb, din ceramică mată, a unui Caragiale mustăcios și cu pălărie, de pe un raft al bibliotecii tatălui meu. Replici, cuvinte și referințe din „Conu Leonida față cu reacțiunea” sau „O scrisoare pierdută” zburau prin casa mea sau a prietenilor părinților mei, înviorând fără greș atmosfera, încă de pe vremea când eu scrijeleam grosolan tainele alfabetului, cu stiloul pe cărțile de povești din care înțelegeam mai mult pozele.

Mai târziu, când l-am citit cu nesaț, Caragiale a pus în fața mea o prăvălie din care puteam să aleg ce voiam, știind că nu dau greș în plăcerea lecturii. Și mai târziu, în facultatea care m-a dotat cu diplomă de jurnalist, mi-am dat seama că ce a scris I.L. Caragiale ar trebui să fie model pentru orice ziarist care vrea să ajungă în stare să facă o relatare sau un reportaj fără să își omoare cititorul cu plictiseala: finețea detaliului, aciditatea și umorul dialogurilor, expunerea fix a replicilor care definesc un personaj.

Și am mai înțeles că Republica arată la fel acum, aproape fără excepție, fie că e vorba de personaje politice sau de pe stradă, ca lumea lui Caragiale, de acum 120 de ani.

Aici, am ales două fragmente din cea mai puțin cunoscută parte a scrierilor lui Caragiale: corespondența. Depășind patimile sale politice și micile derapaje naționalist-xenofobe, scrisorile lui Caragiale din exilul de la Berlin sau de aici, din țară, către prietenii săi, îi arată cel mai bine adevărata față, de om, nu de autor.

„Dragă Alceu,

Nu te supăra, dar n-ai dreptate aproape deloc. Nu e vorba de teapă, de educație, mediu șcl. – toate astea sunt nimicuri trecătoare: e vorba de ceva etern, ca timpul și chaosul, ca însuși unul Dumnezeu, ție-te numa! de PROSTIE!

Să fie strănepotul lui Godefroy de Bouillon ori al lui Drandaibulea din fundătura Mitropoliei, dacă, individual, nu i s-a întâmplat omului să nu-i fie destul de nimerit la vreme șerbetul din borcanul care-i crește pe umeri – e p-r-o-s-t-zevzec, sec, neghiob șcl. – fără speranță de dres șerbetul.

Ia un țăran cât de dejos, fie și bețiv, numai deștept să fie, și pune-l deodată în mijlocul New Yorkului, ia pe leica Paraschiva Badea, de exemplu. Are să caște ochii în patru, ca să vază lucrurile nemaivăzute, căutând cât poate ca să-și dea seama de ce vede; are să se mulțumească, spurcăciunea, cu impresia ce i-o pot face ei lucrurile acelea și n-are să înșire verzi și uscate, ca să-și afirme personalitatea proprie. S-a uitat pe sine ca să se uite la lucruri, și are să zică: Mari binale, măiculiță! Cum or fi făcute de nu cad? Doamne ferește aici de un cutremur! Sau: Gândeam să fie și mai mari, că auzisem că pe aici sunt de o sută de ori mai mari ca otelul lui Mazăre!

Dar ia și pe un strănepot de cruciat; dacă e prost, o să se-nțepenească în călcâie, o să se umfle în gușă și o să se screamă a judeca personal buildingurile americane. Nu se poate uita la un lucru uitându-se pe sine: ba lipsă de proporție între înălțime, lățime sau îngustime; ba, trivialitate de gust; ba, comparații cu celebrele capodopere clasice, ionice, dorice, corintice, gotice, romane, renaissance, rococo, etc… >.

Secul nu știe ce contenență să-și dea în fața lucrului nou, fiindcă nu e în stare să aibă siguranță deimpresie; aparatu-i de prins impresiile nu-i destul de legat: se pune pecetie pe ceară roșie, nu pe șerbet fleșcăit. Pe de altă parte iarăși, ar fi o rușine să se lase biruit, ori să treacă indiferent: să nu emită el părerea sa fără nici o ezitare? Se poate?

Pentru prost, lucrurile nu sunt afirmări fatale, al căror înțeles omul trebuie să-l caute; ci întrebări ingenioase, la care el e dator, pentru demnitatea lui, să răspunză cât se poate pe mai negândite – spre a epata pe alții (…)”.

Extras din scrisoarea lui I.L. Caragiale către prietenul său Alceu Urechia, trimisă de la Berlin pe 25 iulie/7 august 1905

Scrisoarea a fost trimisă la aproximativ 3 săptămâni după ce Caragiale îl primise în vizită la Berlin pe Barbu Delavrancea, episod după care îi scrisese o scrisoare savuroasă aceluiași Alceu Urechia. Iată un fragment din relatarea caragielească a acestei întâlniri:

„Acuma, vezi-ne, mă rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trăsura și ne dăm jos, ca să fiu eu supus la un sever examen de silvicultură, și cum d. Profesor, triumfător asupra ignoranței mele, îmi arată cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:

– Ăsta e brad, boule! Ăsta mesteacăn, ăsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru,plută, pleop, alun, corn, salcâm turcesc, tei popesc, lemn jigărit, lemn-câinesc, lemn păduchios, râia-pădurii – und so weiter.

Eu urmez cu atenție, iar birjarul privește la noi cu mult respect, crezându-ne negustori străini, veniți să luăm în tăiere pădurea împărătească a orașului.

Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figură facem în fața Reichstagului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck și Siegessaule. Eu stau umilit, ca un școler incapațe, mă rog, iar d. Profesor mă muștruluiește la estetică: făcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată („Uite, boule!”), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.

– Il a voulu faire grandieux… Mprț!… Stup”pizi!… Nu vezi, mă, că sunt imbecili, n-au talent, mă!”.