E drăguț ce faceți cu RCA-ul și cu creditele în franci. Dar cu sistemul de pensii de stat aflat în faliment ce faceți?

După ce au început anul în forță, nu în Parlament sau la Guvern, ci la TV, cu sfaturi privind „prețul corect” al unei asigurări de tip RCA, privind moralitatea și transparența sistemului bancar și valutar, politicienii aleși de noi au o nouă oportunitate de imagine. O au de câțiva ani de fapt, dar e bine să le-o reamintim: salvarea sistemului de pensii de stat.

Doar că va fi nevoie de muncă. Nu vor munci ASF, BNR, ARB și ANPC pentru ei, nu va veni mediul privat cu soluții salvatoare, ci vor trebui să vină ei cu soluții clare, pe care să le implementeze tot ei. Iar rezultatele se vor vedea peste câteva zeci de ani, nu în câteva săptămâni sau luni. Deci nu vor munci pentru imaginea personală și pentru voturi, ci, efectiv, pentru binele alegătorilor. Pentru cei care muncesc acum așteptând o pensie pe care statul nu își va permite să le-o plătească.

CONTROVERSĂ „Lectern Guy”, bărbatul grațiat de Trump după asaltul Capitoliului, candidează în Florida

00:08

COMERȚ Sony suspendă vânzarea cardurilor de memorie în Japonia. Care este motivul

23:13

Profund îngrijorați, în fața presei, de situația celor cel mult un milion de tineri sub 25 de ani cărora le este greu să-și achite RCA-ul și de cele circa 75.000 de persoane care au credite în franci elvețieni la băncile din România, politicienii au acum ocazia să atace un subiect mult mai important. Cam cât o întreagă Românie de important: sistemul de pensii.

În momentul de față avem, oficial, 4,43 de milioane de angajați (august 2014, sursă: Ministerul Muncii) care susțin 4,68 de milioane de pensionari din sistemul public (aceeași sursă, fără a include pensionarii foști agricultori). La un salariu mediu brut de 2.331 de lei pe lună se plătesc pensii medii brute de 844 de lei. Dar nu sunt de ajuns nici locurile de muncă, nici salariile, cel puțin nu în condițiile actuale. Una din patru pensii este plătită „pe datorie”, adică dintr-un alt buget decât cel de pensii de stat.

Academia Română a prezentat la începutul săptămânii un raport privind viitorul sumbru al pensiilor din România. Au fost folosite cuvintele „Caritas” și „faliment”, fără a exagera cu nimic. Depinde însă ce înțelegem prin faliment. Anul trecut deficitul sistemului (diferența dintre veniturile din asigurările sociale încasate de la patroni și de la angajați și plata pensiilor) a fost de circa trei miliarde de euro, respectiv 2% din PIB, echivalentul a două bugete anuale ale Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. Anul viitor se va mai adăuga (efect al scăderii CAS cu cinci puncte procentuale la angajator și a creșterii foarte lente numărului de locuri de muncă fiscalizate) încă cel puțin un miliard de euro (estimarea Consiliului Fiscal – cinci miliarde de lei). Ce facem? Sistemul nu este în faliment în sensul în care nu se vor putea achita obligațiile. Ele se vor achita, dar nu din bugetul propriu, ci din altele, cum ar fi Educația, Sănătatea și Infrastructura. Cât timp ne vom mai permite să menținem cu credite un sistem defect pe spatele altor bugete și așa insuficiente?

Soluțiile sunt cunoscute, dar cineva trebuie să le creeze cadrul legislativ propice și să le și pună în aplicare. Prin fiscalizarea locurilor de muncă „la negru” s-ar putea diminua deficitul sistemului cu circa 2,5 miliarde de euro. Măcar jumătate dintre cele 1,3 milioane de locuri de muncă, pentru care statul nu încasează nimic, dacă ar fi aduse „la lumină” tot ar aduce 1,25 miliarde de euro în plus.

Curățarea sistemului de corupție și acoperirea găurilor legislative care permit ieșirea din sistem mult prea devreme și pentru beneficii prea mari. În septembrie anul trecut pensia medie plătită a fost de 844 de lei, pe întregul sistem. Cei care aveau pensii anticipate au încasat, în medie, 1.038 de lei, iar cei pensionați anticipat parțial 630 de lei. Diferențele sunt prea mici în condițiile în care scopul este continuarea în sistem. Mai mult decât atât, în 2013 România a fost pe locul șase în topul statelor din UE cu cele mai mici durate de timp petrecute în câmpul muncii de-a lungul vieții, cu numai 32 de ani. Media UE-27 este de 35 de ani și două luni. În Islanda se muncește, în medie, o perioadă de 40 de ani. Este adevărat, trebuie ținut cont și de speranța de viață și de calitatea serviciilor medicale și de nivelul de trai în general.

Sistemul privat de pensii, în special pilonul II, care este obligatoriu. Deși activele sunt încă mici, sistemul fiind relativ nou, banii acumulați (la care se adaugă și un randament mediu anual de 11,1% de la lansare până acum) vor fi, efectiv, la dispoziția cotizanților. Aceste plăți nu vor depinde de capacitatea sistemului, de potența bugetului sau de „generozitatea” și interesele politicienilor. Tranziția dinspre un sistem spre altul este de durată, dar strict necesară.   

Crearea de noi locuri de muncă, plătite cu un salariu mediu mai mare, care să crească, de preferat, în urma aprecierii productivității, nu a majorării salariului minim, este o altă soluție. Statul trebuie să ajute mediul privat să repornească economia, să repornească fabrica de noi locuri de muncă și de creștere a lefurilor. Statul trebuie să ne permită, dacă nu să ne ajute, ca munca noastră să valoreze mai mult.

Poate că este un subiect mai puțin atrăgător pentru politicienii pe care i-am ales să ne reprezinte, să ne conducă, să ne facă viața mai bună. Poate că cei 4,43 de milioane de angajați din acest moment sunt mai puțin vocali în a-și cere drepturile viitoare.

Problema însă există și se acutizează pe zi ce trece. Iar politicienii noștri tac. Și tinerii de sub 25 de ani care nu își pot permite să achite asigurarea auto obligatorie și cei cu credite în franci elvețieni vor pensii. Alături de ei sunt alte peste trei milioane de persoane. Toate cu drept de vot.