EXCLUSIV VIDEO| Manuscrise de tinerețe ale lui Mircea Eliade, salvate de la pierdere definitivă. Eugen Ciurtin: ”Arhiva reprezintă istoria minții lui”

Teroarea istoriei – despre care scria cândva savantul, scriitorul și istoricul religiilor Mircea Eliade – s-a abătut și asupra propriilor sale manuscrise de tinerețe. În 1942, când a părăsit definitiv România, Eliade și-a lăsat arhiva de manuscrise la București. Despre ea, nu s-a mai știut nimic până în anii ’80. La dovezile materiale ale cercetărilor sale făcute până la vârsta de 33 de ani, în diverse domenii (de la literatură la filosofia indiană, de la filosofia renașterii și alchimie la jurnale privind perioada sa din India), savantul român nu a mai avut acces. 

Această arhivă, ținută sub obroc de cenzura comunistă, conține mii de pagini manuscrise elaborate de Eliade între anii 1920-1940. Ele nu au fost niciodată consultate de vreun specialist avizat, iar ceea ce a apărut publicat în România înainte de 1989, dar și după, nu a fost editat profesionist.

Deși aflat în exil, Eliade avea o înțelegere profundă a realităților românești. De aici, poate, și viziunea sa premonitorie, exprimată într-o corespondență cu prietenul său Constantin Noica, atunci când filosoful de la Păltiniș insista să fie editată în România opera completă a savantului și istoricului religiilor. Eliade, cu un ton pe cât de pesimist, pe atât de lucid, îi scria lui Noica: „Cât sunt încă în viață, nu se poate face nimic. După aceea, vom vedea“. Și a avut dreptate. Eliade a fost declarat persona non grata în primele două decenii de la instaurarea regimului comunist în România și, în toată această perioadă, a avut interdicție de semnătură în România.

Arhiva, conținând manuscrise de o inestimabilă valoare culturală și istorică, a rămas în țară în posesia surorii sale, Corina Eliade-Alexandrescu. Aceasta a depozitat-o și a conservat-o, timp de decenii, ca pe un tezaur secret. Abia în toamna lui 1981, cu permisiunea lui Mircea Eliade, filosoful Constantin Noica, însoțit de profesorul de liceu și istoricul literar Mircea Handoca (căruia autoritățile comuniste îi permiseseră să aibă o corespondență literară cu Eliade, din 1968), iau legătura cu sora savantului, Corina Eliade-Alexandrescu, care le pune la dispoziție manuscrisele, pentru cercetare. Manuscrisele erau depozitate în patru lăzi mari și în peste zece saci. Erau conservate la un loc manuscrise, însemnări, scrisori și fișe de lectură.

Între 1981 și 1989, Mircea Handoca a avut acces liber, săptămânal, la fondul de documente inestimabile ale lui Mircea Eliade strânse până la vârsta de 33 de ani. Handoca, fără o pregătire de specialitate și operând o selecție convenabilă profilului său intelectual – și cel mai probabil a cerințelor Securității -, scoate fragmentar manuscrise, pe care pretinde că le cercetează și că le valorifică publicistic.

Practic, autoritățile comuniste îl folosesc pe istoricul literar Mircea Handoca, transformându-l într-un ”dirijor de trafic”. El a avut misiunea să scoată din arhivă și să ”dirijeze” către circuitul public doar anumite părți din manuscrisele eliadești, probabil cele care trecuseră de ochiul vigilent al cenzuri comuniste.

Această ”sortare” cu voie de la autoritățile comuniste a manuscriselor lui Eliade, în funcții de criteriile ideologice ale regimului, dar și de gusturile personale ale lui Handoca, va marca începutul unui proces nefast de publicare parțială, fragmentară, în urma unor selecții arbitrare, a documentelor din arhiva de tinerețe a savantului, devenit între timp un reputat istoric al religiilor în lumea academică occidentală.

Practic, tot ceea ce s-a publicat în România de și despre Mircea Eliade – până la recuperarea arhivei de manuscrise de către Institutul de Istoria Religiilor al Academiei Române – nu a putut beneficia de ediții critice profesioniste, de documente care să aducă publicului mărturii inedite despre peisajul vast al preocupărilor savantului român.

După moartea lui Eliade, în 1986, membri din România ai familiei istoricului religiilor au putut să vândă o serie de manuscrise ale acestuia către Biblioteca Centrală Universitară (BCU). Dar și aici teroarea istoriei și-a pus pecetea. A devastat o parte din mărturiile activității spirituale a lui Mircea Eliade exact acolo unde se credea că acestea vor fi bine conservate.

Unele documente care fuseseră vândute către BCU au ars în incendiul din 22 decembrie 1989, în zilele violențelor care au dus la căderea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Uitând că arhiva cu manuscrisele lui Eliade i-a fost dată temporar, spre păstrare, de către nepotul savantului, Sorin Alexandrescu, istoricul literar Mircea Handoca o transformă în bun personal valorificabil după 1990 pe o piață liberă a documentelor de arhivă. Sute de file din manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade, însușite fraudulos de către profesorul Handoca (care a decedat în 2015) vor fi vândute, bucată cu bucată, unor case de licitații din București, punând în circulație, disparat, foi scrise de savantul român.

În 2020, nepotul lui Mircea Eliade, profesorul Sorin Alexandrescu, cel care are legal drepturile de publicare a cărților, manuscriselor și documentelor aparținând cândva istoricului religiilor, a lansat un mesaj pe rețelele de socializare prin care își manifesta îngrijorarea față de intenția Casei de Licitații ”Historic” de a pune în vânzare documente Mircea Eliade: ”În calitate de unic moștenitor al dreptului de publicare a cărților, manuscriselor și documentelor lui Mircea Eliade, unchiul meu, acordat prin testament de Mircea și, respectiv, Christinel Eliade, soția sa, am inițiat demersurile juridice necesare împotriva intenției Casei de Licitații Historic de a pune în vânzare asemenea documente, pe data de 16 decembrie. Ca urmare, această vânzare a fost blocată legal. Consider că dreptul de-a decide viitorul unor documente ale familiei mele îmi aparține mie, nu altor persoane sau instituții”.

Sorin Alexandrescu a reușit să blocheze legal, ca moștenitor legitim al unchiului său, Mircea Eliade, vânzarea cinică, indiferentă la argumente care țin de legalitate sau de patrimoniu, a acestor manuscrise de o valoare inestimabilă pentru cultura română. În diverse luări de poziție publice, profesorul Sorin Alexandrescu a precizat cu claritate că i-a permis lui Mircea Handoca să dețină fizic arhiva Mircea Eliade doar cu titlu temporar și că nu i-a cedat-o definitiv. Or, până în 2015 când s-a stins din viață, Handoca – potrivit unor mărturii – obișnuia să spună că arhiva Eliade era arhiva sa, de care se putea folosi cum dorea, el personal și, ulterior, moștenitorii săi.

În paralel, prin eforturile societății civile și ale unor personalități academice și culturale, a început un proces laborios de recuperare a documentelor. A fost lansată o campanie publică națională pentru salvarea arhivei lui Mircea Eliade, campanie intitulată ”Salvați toate manuscrisele lui Eliade!”. Grupuri de donatori privați au reușit să recupereze o bună parte din arhiva manuscriselor de tinerețe ale savantului. Ele au fost donate Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române. Aici a început o muncă laborioasă de identificare a fiecărei file de manuscris în parte, de datare exactă a ei, de descifrare, de comparare și de integrare într-un tot unitar, pentru a reda publicului ansamblul, opera științifică și literară a lui Eliade.

Totul a căzut pe umerii unei echipe de tineri cercetători excepționali, sub coordonarea directorului Institutului de Istoria Religiilor al Academiei Române, Eugen Ciurtin. Din această echipă fac parte Andreea Apostu (secretar științific), Ionuț Daniel Băncilă, Daniela Dumbravă, Octavian-Adrian Negoiță, Cătălin Pavel, Vlad Șovărel și Bogdan Tătaru-Cazaban. Rezultatul muncii lor ar trebui să se concretizeze rapid într-o mult așteptată editare critică integrală a manuscriselor Eliade.

Printre manuscrisele studiate la Institut se află cărți concepute, anunțate, dar niciodată încheiate de tânărul Eliade – precum Introducerea în istoria religiilor, o carte despre Bogdan Petriceicu Hașdeu (pe care tânărul Eliade îl vedea ca pe un model de urmat), dar și extraordinarul eseu polemic în limba engleză ”What’s wrong with Europe?”.  Acestea stau alături de schițele făcute de tânărul Mircea Eliade pentru alcătuirea unui atlas al cunoștințelor botanice din vechea Indie, precum și singurul articol despre Goethe scris în 1932.

Despre toate aceste aspecte privind odiseea recuperării manuscriselor inedite ale lui Mircea Eliade a vorbit, într-un interviu în exclusivitate pentru Gândul, Eugen Ciurtin, indianist, istoric al religiilor și director al Institutului de Istoria Religiilor al Academiei Române.

Bogdan Rădulescu: Ce s-a întâmplat prin timp cu arhiva de manuscrise din tinerețe pe care a lăsat-o Mircea Eliade înainte să plece definitiv din România, în 1942?

Eugen Ciurtin: Arhiva aceea a fost descompusă. Cu arhiva lui Mircea Eliade s-au întâmplat câteva masacre istorice, dacă le putem spune așa. Din fericire, arhiva a putut fi păstrată de familie, după ce Mircea Eliade o vede pentru ultima oară în iulie-august 1942. Doar Constantin Noica este cel care o redeschide, abia în toamna lui 1981, când, din lipsă de co-workers (colegi de muncă, de proiect), cum spun filologii britanici, filosoful de la Păltiniș îl cheamă în ajutor pe un profesor de liceu, pe Mircea Handoca, care era și istoric literar. Acesta s-ar fi putut pricepe, în cel mai bun caz, la o parte din partea literară a părții românești a operelor lui Mircea Eliade. Acestuia i se permite să aibă acces nestingherit la cele patru lăzi de manuscrise și peste unsprezece saci ticsiți cu manuscrise.

În 1989, profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul de soră al lui Mircea Eliade, se întoarce din exil, de la Amsterdam, ajunge la București pentru că mama sa, Corina Eliade-Alexandrescu, sora cu doi ani mai mică a lui Eliade, murise, iar casa ei, în care se aflau manuscrisele, rămâne pustie. Sorin Alexandrescu decide să încredințeze pentru protecție, pentru păstrare, întreaga arhivă cu manuscrisele de tinerețe ale unchiului său acestui Mircea Handoca, cel care, între 1981 și 1989, avusese oricum acces săptămânal la întregul fond, după cum pomenește el însuși.

Astfel, la manuscrisele de tinerețe ale lui Mircea Eliade a avut acces cineva care nu era competent, a avut acces cineva care a fost singur, fără o echipă de specialiști. Or, nu pot avansa un procent cât anume s-a salvat din această arhivă și cât se află în posesia Institutului nostru în vederea editării critice. Dar, este totuși destul de comatos că, sub așa-zisa grijă a lui Handoca, Fragmentarium-ul lui Eliade a fost editat fragmentar.

Există scrieri din jurnalele lui Mircea Eliade – care de-a lungul timpului au fost deja publicate – în care savantul român își exprimă nostalgia, regretul că nu mai poate avea acces la arhiva cu manuscrisele sale de tinerețe. O asemenea văduvire de tot ceea ce a plănuit și scris până la 33 de ani  a avut, în opinia dumneavoastră, un impact dureros în conștiința și evoluția intelectuală ale lui Eliade?  

Fără îndoială. Am să vă dau un exemplu. Alexandru Robot, care în epoca interbelică era un jurnalist la revista Rampa, i-a luat mai multe interviuri lui Mircea Eliade, în anii ’30. Cu ocazia unuia din aceste interviuri, jurnalistul a intrat o dată în strada Palade 43, ca să îi ia un interviu lui Mircea Eliade, imediat după ce apăruse teza de doctorat în filosofie a acestuia, susținută la 29 de ani, teză intitulată ”Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne”. Jurnalistul Alexandru Robot îl întreabă pe Eliade: ”Lucrați mult?”. Iar Eliade îi răspunde foarte realist, precis și pedagogic: ”Nu. Lucrez neîncetat”.

Eliade a scris încontinuu. Eliade a rescris încontinuu. Și-a refăcut manuscrise și și-a pregătit șpalturi și manuscrisele noilor cărți pe baza acestei arhive de care a fost desprins ca prin ruperea unui cordon ombilical, așa cum el însuși își aduce aminte în jurnal. El spune că nu mai are acces la tot ce însemna amniosul minții lui (n.r. amnios – membrană protectoare care învelește până la naștere fetusul). Arhiva reprezintă, de fapt, istoria minții lui. În această arhivă observăm istoria minții lui, de la debutul său, în 1921, până la 35 de ani, în 1942.

Avem câteva fragmente semnificative din jurnalul lui Eliade care vorbesc despre durerea interioară provocată de pierderea definitivă a acestei arhive, după ce a devenit orfan de arhivă. Iată unul din aceste fragmente, datat 10 august 1952,  prezentat la expoziția de manuscrise inedite ale lui Eliade, organizată la Muzeul Național al Literaturii Române:

”Uneori, îmi amintesc de țară, de ce am lăsat acasă – manuscrise, jurnal, corespondență, bibliotecă – și mă întunec. Toate acestea le-aș putea pierde, dacă nu le-am pierdut deja. S-ar putea să nu mai găsesc nimic, să nu mai am nici o «amintire», nici o urmă precisă a copilăriei, adolescenței și tinereții mele; să mă întorc – dacă mă voi mai întoarce vreodată – într-un oraș în care nu voi mai regăsi nimic din ce-a fost al meu (o scrisoare din adolescență, un caiet de însemnări, o fotografie, o carte pe care am citit-o…). Mă îngrozesc!

S-ar putea ca tot trecutul meu până la 33 de ani să dispară – căci, deși îmi puteam aduce foarte multe lucruri cât timp am fost la Lisabona, nu mi-am adus decât câteva cărți. Nu m-am atins de apartamentul meu din Strada Palade, aș fi putut să îmi salvez măcar cărțile și articolele publicate de mine, dacă nu și manuscrisele și notele pentru lucrări în curs. Nu izbutesc să înțeleg ce m-a îndemnat să las totul acolo…”.

Mai avem o mărturie a sa din Jurnal, scrisă în vara anului 1957. Acolo, spune că ar vrea foarte mult să revină la străfundurile proceselor lui mentale, să efectueze acel regressus ad uterum de care vorbește chiar el însuși în ”Nașteri Mistice”, să reintre în mintea adolescentului care a fost ca să își dea seama cum a ajuns el, băiatul căpitanului Eliade, care se juca pe maidanul unde se află acum Teatrul Național, cum a ajuns de la studiul furnicilor și cărăbușilor la marile probleme ale Tantrei medievale hinduiste și budiste. Avea nevoie vitală de manuscrisele sale din copilărie și adolescență. Pe acestea nu le-a mai răsfoit încă de atunci.

Putem spune că o asemenea prețioasă arhivă cu manuscrisele de tinerețe ale lui Mircea Eliade a fost, de fapt, prin intermediul custodiei exercitate de acel Mircea Handoca, cenzurată discret și ținută sub strict control ideologic de către autoritățile comuniste din România?

Orice a făcut până la urmă Handoca cu această arhivă ar putea fi interpretat și așa. A avut în casă cu deceniile aceste manuscrise și a lăsat pur și simplu de-o parte, fiindcă nu se pricepea, eseurile inedite din India ale lui Eliade, liste esențiale de cărți potențiale din adolescență până la prima maturitate, fragmente mult diferite față de forma publicată.

Îndrăznesc o comparație: ce am fi făcut noi, la nivel cultural național, dacă Titu Maiorescu, la 13 ani după moartea lui Eminescu, nu venea, în 1902, cu cufărul cu manuscrise eminesciene la Academia Română. Ce Eminescu am fi avut acum? Cât a luat ca acel Eminescu din cufărul cu manuscrise să devină ediția critică Perpessicius – Vatmaniuc – Creția? A luat foarte mult timp.

În cazul manuscriselor lui Eliade, este mai simplu și mai la îndemână. Este mai ușor de descifrat pentru simplul fapt că Eliade este în mijlocul unei științe, fie ea indianistica clasică, fie indianistica perioadei precoloniale a subcontinentului indian, fie că este filosofia Renașterii florentine, fie că vorbim de istoria unor concepte din istoria religiilor generală și comparată de extracție europeană. Eliade a corespondat cu toți autorii și savanții care s-au ocupat de aceste domenii. Au fost salvate și mari scrisori.

Avem în fondul de manuscrise Eliade, grație lui Vlad Șovărel, nu doar peste 130 de volume pe care Eliade însuși și le-a cumpărat în India și care poartă însemnările lui, dar avem inclusiv manuscrise cu liste de cărți de cumpărat, când se plimba prin Calcutta, prin Delhi și chiar și prin Benares. Pe aceste liste își notează anumite cărți și adrese de librării unde le poate achiziționa. Există agende în care i s-a scris de către indieni să se ducă la anumite bookshop-uri ca să achiziționeze anumite cărți. Avem și acea filă din agenda lui ruptă, dar și cartea pe care a cumpărat-o. Pe toate acestea le putem data cu fiabilitate.

Există un contact material care este sporit cu tot ce înseamnă ”carnea timpului”. Putem face astfel cronologii mult mai fiabile. Dacă există dificultăți în a înțelege fiecare frază din Eliade, fiecare turnură de frază a sa, a memoriilor și jurnalului său după 1945, văzute în contextul întregii opere a lui Mircea Eliade, toate acestea trebuie confruntate cu baza amintirilor lui, bază care lui îi lipsea.

Câteodată, Eliade era nevoit să facă niște meditații laice – dacă le pot numi așa – pentru a căuta să își aducă aminte ce proiecte începuse în tinerețe și ce a scris până la 33 de ani. Am mai făcut deseori această comparație cu timpul nostru prezent. Gândiți-vă, vă rog, ce înseamnă azi, lucrând pe calculator sau laptop, să pierzi un folder, tot lucru pe ultima săptămână, pe un an. Dar ce înseamnă să nu ai nimic al tău scris de tine până la 33 de ani, când ești Mircea Eliade și ești obișnuit să scrii încontinuu. Nu este aceasta o traumă extraordinară? Mai ales când descoperi ulterior că aceste manuscrise sunt păstrate, dar că nimeni nu și-a făcut treaba corect în munca asupra lor.

Institutul de Istoria Religiilor, al cărui director și membru fondator sunteți, a reușit să reconstituie biblioteca cu cărțile achiziționate de Eliade din India. Ce ne pot spune ele despre paleta sa de preocupări legate de experiențele sale intelectuale și spirituale trăite pe subcontinentul indian?  

În fondurile Mircea Eliade ale Institutului de Istoria Religiilor al Academiei Române se regăsesc zeci de volume care i-au aparținut lui Mircea Eliade, grație donației pe care a făcut-o colegul nostru, membru extraordinar al Departamentului de religii indiene și studii budiste, domnul Vlad Șovărel, cel mai bun cunoscător azi al limbii sanscrite în România. Recent, în colecția Institutului nostru, a și editat, pentru prima dată în ediție bilingvă, unul din marile tratate de yoga: ”Gheranda Samhita”.

Celebrul indianist român Sergiu Al-George, în mărturisirile sale către alt indianist român important, Arion Roșu, spune că  plănuise cu cincizeci de ani în urmă să o publice tradusă în limba română. Iată că Vlad Șovărel a izbutit să facă acest lucru. Și Vlad Șovărel a mai izbutit să păstreze ceea ce a preluat de la Sergiu Al-George, prin soția acestuia, astfel încât ne-a făcut acest dar să transfere Institutului, pentru Fondul ”Mircea Eliade”, o sută treizeci de volume pe care Eliade le-a cumpărat din India, unul câte unul. Sunt volume din colecțiile indianismului colonial britanic, publicate la editurile principale din India acelor vremuri.

Avem, astfel, primul volum din tratatul ”History of Indian philosophy” scris de profesorul, scriitorul și filosoful indian Surendranath Dasgupta (1887-1952), îndrumătorul lui Mircea Eliade, în casa căruia savantul român a și locuit o perioadă (acolo o va cunoaște pe una din fiicele filosofului indian, Maitreyi,  eroina principală a celebrului roman omonim). Avem mai multe volume scrise de Dasgupta despre filosofia yoga, despre istoria Bengalului natal. Avem, de asemenea, tratate din hinduismul clasic, ediții de exegeză sau ediții de text sanscrit foarte importante. Deținem în fondul Institutului prima ediție din ”History of Hindu Chemistry” scrisă de Prafulla Chandra Ray, profesor la Colegiul din Calcutta. Această lucrare a avut o mare influență pentru gândirea științifică și de istoria științei pentru tânărul Eliade.

Toate aceste cărți au scăpat acelei nopți nefaste de decembrie 1958, când avea să fie arestat, în lotul Noica-Pillat, Sergiu Al-George pentru că găzduia în casa lui din strada Bradului o parte din aceste volume din biblioteca lui Eliade. Este emoționant să îți imaginezi cum aceste cărți, așa cum scrie Eliade însuși în memoriile sale, au fost ridicate în mansardă cu tot cu lăzile lor de către tatăl său, care era încă în putere și care i le-a dus la etajul unu al casei de atunci din strada Melodiei. Acele lăzi conțineau toate cărțile aduse de Eliade din India, în 1931.

Având acum la dispoziție arhiva de manuscrise inedite ale lui Eliade, descoperim că avem de-a face cu coincidențe materiale cum nu ne puteam închipui înainte. Exemplul suprem până acum este faptul că, în prima parte din ”Șantier”, care este jurnalul său din India (între timp, cu ajutorul muncii colegei noastre Andreea Apostu edităm ”Șantier” partea a doua),  există faimoasa însemnare: ”Mă descopăr dintr-o dată un pasionat filolog. Aș vrea să știu totul despre coalescența vocalelor în limbile indo-ariene. Un cuvânt – o țigară”. Ei bine, în manuscrisul caietului de sanscrită, pe care l-am primit în februarie anul acesta, am descoperit nu numai cuvântul sanscrit, ci și urma țigării.

Care este valoarea istorică și culturală pe care o aduce această arhivă de manuscrise inedite de tinerețe aparținând lui Mircea Eliade, arhivă ajunsă finalmente, spre cercetare, în posesia Institutului de Istoria Religiilor al Academiei Române?  

Manuscrisele sunt importante ca în cazul oricărui autor. În cazul celor ale lui Eliade, importanța este una dublă. Nu doar pentru că publicul larg așteaptă o ediție completă critică a operei lui Mircea Eliade, dar și pentru că există și donatorii privați de manuscrise inedite ale lui Eliade care au avut încredere în munca noastră.

Pe lângă manuscrisele lui Eliade salvate de la licitații, am primit încă două colecții private de manuscrise. Proprietarii lor m-au contactat și mi-au făcut această enormă onoare și bucurie de a le oferi în vederea completării ediției critice. Datoria noastră față de acești donatori nu face decât să crească. Aici aveți primul volum pregătit de tipar din ECCE (Ediția Critică Completă Eliade).

Există și un volum doi, unde se află ediții, dacă nu inedite, cel puțin corecte, ale unor scrisori esențiale care sunt acum în patrimoniul Institutului de Istoria Religiilor. De pildă, scrisorile lui Dasgupta, care până acum au fost editate extraordinar de aproximativ, dar și scrisori către Eliade de la jurnalistul literar Miron Grindea (evreu român stabilit în Marea Britanie, înainte de începerea celui de Al Doilea Război Mondial, prieten cu Mircea Eliade), de la prozatorul și eseistul Alexandru Bădăuță (întemeietorul cinematografiei documentare românești).

Există, de asemenea, scrisori adresate lui Mircea Eliade de la istoricul și filosoful artei indiene Ananda Coomaraswamy (1877-1947), unul din savanții care au popularizat simbolurile culturii indiene în Occident. Avem o întreagă corespondență consistentă între Eliade și Coomaraswamy. Așa cum va recunoaște Eliade, într-un articol din Revista Fundațiilor Regale, Ananda Coomaraswamy îl va influența în cercetările sale de istoria religiilor, dar mai ales în cartea sa de eseuri ”Insula lui Euthanasius”, o carte în care Eliade cercetează funcțiile simbolului religios înțeles ca forma ireductibila a culturii și a spiritului.

Avem acum în patrimoniul Institutului manuscrise ale lui Eliade care, deși fragmentare, explică foarte bine metoda sa de lucru, forma de organizare a minții sale, procesul de producere a manuscrisului în etapele lui de redactare inițiată, de corectare ulterioară, de transcriere, în ceea ce privește lucrările sale precum articolele din Revista de Filosofie, documente care includ și caietele sale de limba sanscrită. Vom avea, deci, pentru prima oară, și estimarea corectă a capacităților lingvistico-filologice ale lui Mircea Eliade în procesul de înțelegere a textelor pe care le studia la prima mână. Unele din aceste texte le-a studiat la a doua mână, adică le-a preluat din marii indianiști și exegeți pe care îi descoperea în India sau în Occident, fie ei francezi, britanici, germani sau italieni.

Vom avea, în premieră, ocazia să edităm și să prezentăm tuturor scrisori de la italianul Giuseppe Tucci (1894–1984), unul dintre cei mai importanți orientaliști și tibetologi ai secolului XX, și de la teologul german Rudolf Otto, specialist în studii religioase comparate. Prin urmare, cu această corespondență și prietenie intelectuală împărtășită cu savanți de calibrul său, suntem cu opera lui Eliade în miezul culturii universale a secolului XX.

Eugen Ciurtin este un autor și istoric al religiilor, director al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române. Discipol al indianistului francez Arion Roșu (1924-2007), cel mai semnificativ și cunoscut indianist de origine română după Mircea Eliade, este membru fondator al Asociației Române de Istorie a Religiilor, membră a European Association for the Study of Religions și a International Association for the History of Religions.

Este editor fondator al revistei de studii academice ”Archaeus. Studii de istorie a religiilor / Études d’histoire des religions / Studies in the History of Religions” și al revistei ”Studia Asiatica. Revue internationale d’études asiatiques / International Journal for Asian Studies”.

A contribuit cu studii și articole în numeroase publicații din ţară şi din Anglia, Belgia, Franța, Germania, Grecia, India, Italia, Olanda, SUA și Thailanda. În română, a publicat și eseuri sau cronici în Adevărul, Contributors, Dilema veche, Idei în dialog, Observator cultural, Revista 22. Între 2019-2020, a fost Lecturer, apoi Associate Professor și Head of the Buddhist Studies Research Cluster în cadrul Faculty of Social Sciences and Humanities, Mahidol University, Bangkok (Regatul Thailandei).