În 1984, un paznic de far a rămas șomer pe insula Tiritiri Matangi din Noua Zeelandă. Decizia luată de bărbat a schimbat radical istoria locului

Ray Walter a ajuns pe Insula Tiritiri Matangi din Noua Zeelandă în 1980, ca îngrijitor de far, chiar în anul în care automatizarea urma să elimine această meserie străveche.

Noua Zeelandă trecuse la automatizarea farurilor și în 1984, funcția lui Walter a dispărut complet, odată cu modernizarea locului.

Dar Ray Walter nu a părăsit insula, ci a trecut la conservarea ei. La momentul pensionării sale din cadrul Departamentul de Conservare, în 2006, bărbatul petrecuse deja 26 de ani pe insula Tiritiri Matangi.

În acești ani, mii de voluntari au plantat 283.000 de copaci, ca parte a restaurării ecologice a insulei.

Sosirea lui Walter pe Tiritiri Matangi, din Golful Hauraki, în apropiere de Auckland, nici nu se putea să fie mai oportună: insula fusese deja defrișată și folosită pentru agricultura pastorală.

Agricultura a fost abandonată în 1972, dar pământul nu și-a revenit rapid, pentru a susține apariția unei păduri de copaci.

Omul care a schimbat locul

O lucrare intitulată „Changes in the wild vascular flora of Tiritiri Matangi Island, 1978-2010”, documentează cum s-a modificat vegetația insulei de-a lungul anilor.

Walter se afla într-o poziție privilegiată când a început proiectul, cunoscând infrastructura și condițiile de pe insulă, mai bine ca oricine.

El a devenit administratorul Proiectul de Conservare a Insulei după ce și-a pierdut locul de muncă la far și a preluat managementul în 1985.

A fost și ranger, dar a lucrat și la alte proiecte de restaurare a insulelor din jur.

Când farul și-a pierdut paznicul, insula nu și-a pierdut omul. Dimpotrivă. Pentru Ray Walter, stingerea vechii lumini a marcat începutul unei alte etape: aceea în care Tiritiri Matangi avea să-și schimbe, încet, înfățișarea.

Nu a fost povestea unui singur om

Walter se afla într-o poziție privilegiată atunci când proiectul de restaurare a început să prindă contur. Locuia deja pe insulă, îi cunoștea drumurile, clima, ritmul anotimpurilor și dificultățile vieții într-un loc accesibil doar pe apă. În 1984, după ce farul a fost automatizat, a rămas pe Tiritiri Matangi și s-a alăturat efortului de conservare. A devenit ranger, iar în 1985 a preluat conducerea proiectului de conservare a insulei.

Alături de el s-a aflat și soția sa, Barbara Walter. Împreună cu angajați, cercetători și generații de voluntari, au transformat restaurarea într-o muncă de durată, făcută din gesturi repetate și aparent mărunte: semințe strânse, răsaduri îngrijite în pepiniere, saci de pământ și plante transportate cu barca, apoi zile întregi petrecute pe teren, în soare sau în ploaie, pentru a reda insulei vegetația nativă.

Nu a fost niciodată povestea unui singur om care a plantat, de unul singur, sute de mii de copaci. Walter a fost mai degrabă unul dintre oamenii care au făcut posibilă o mobilizare mult mai amplă. A coordonat și a susținut un efort comunitar în care voluntarii reveneau, an după an, pentru a planta pe terenurile care fuseseră cândva pășuni și suprafețe agricole.

Semințele erau adunate, plantele crescute în pepiniere, iar apoi transportate pe insulă. Fiecare etapă cerea timp, organizare și răbdare. Pădurea nu avea să apară peste noapte.

280.000 de arbori și arbuști nativi

Între 1984 și 1994 s-a desfășurat cea mai intensă etapă a programului de plantare. Potrivit unei analize publicate în „New Zealand Journal of Ecology”, în acel deceniu au fost plantați aproximativ 280.000 de arbori și arbuști nativi. Susținătorii Tiritiri Matangi folosesc cifra de 283.000 de copaci pentru a descrie amploarea efortului — o cifră care a devenit, în timp, aproape emblematică pentru povestea insulei și pentru contribuția lui Walter.

Rezultatul avea să fie vizibil de la distanță. Pădurea plantată a ajuns să acopere aproximativ 64% din suprafața insulei, înlocuind o mare parte din vechile pășuni și întinderile de ferigă. Pe măsură ce arborii au crescut, s-a schimbat și lumea care îi înconjura. În 1993 au fost eradicați șobolanii din Pacific, iar ulterior au fost readuse pe insulă 11 specii de păsări native și trei specii de reptile.

Dar restaurarea nu a însemnat întoarcerea simplă la un trecut pierdut.

Noua pădure nu putea reproduce cu exactitate pădurea care existase pe insulă cu secole în urmă. Restauratorii au trebuit să lucreze cu ceea ce mai rămăsese, cu speciile disponibile și cu realitatea unui teritoriu profund modificat de agricultură.

Iar natura, odată pusă în mișcare, nu a urmat întotdeauna planul oamenilor.

Efecte neașteptate asupra florei insulei Tiritiri Matangi

Analizele ecologice au arătat că proiectul a produs schimbări majore în flora insulei, dar au scos la iveală și efecte neașteptate. Peste două treimi dintre speciile nou înregistrate în flora insulei erau exotice, iar mai mult de jumătate dintre acestea au ajuns să fie controlate din cauza riscului de a deveni buruieni invazive. În același timp, unele dintre speciile de plante consemnate în trecut păreau să fi dispărut.

Restaurarea nu era, așadar, o lucrare care putea fi declarată încheiată după ultima zi de plantare. O pădure nu este o construcție care rămâne neschimbată după ce muncitorii pleacă. Ea continuă să crească, să se răspândească, să piardă specii și să primească altele. De aceea, conservarea Tiritiri Matangi a devenit un proces permanent de supraveghere, intervenție și adaptare.

În timp ce pădurea creștea, și povestea farului se încheia definitiv. Departamentul de Conservare din Noua Zeelandă consemnează că sistemul de iluminare al farului a fost schimbat în 1984, iar până în 1990 acesta funcționa cu energie solară și era complet automatizat. Farul nu mai avea nevoie de un om. Insula, însă, avea încă nevoie de oameni. Walter a rămas.

Walter: Paznic de far, ranger, coordonator

A continuat să lucreze ca ranger și să participe la proiectele de conservare, rămânând implicat în viața insulei mult după dispariția meseriei pentru care venise inițial acolo. Susținătorii Tiritiri Matangi îl descriu, de-a lungul anilor, în mai multe ipostaze: paznic de far, ranger, coordonator al proiectelor de conservare și membru al comitetului. În 2006, după mai bine de două decenii dedicate restaurării, Ray Walter s-a pensionat. A murit în 2023. Până atunci, însă, peisajul se schimbase deja fundamental.

În locul unor întinderi deschise de pășune și ferigă se ridica o pădure tânără. În unele zone, vegetația începea să se regenereze și singură. Păsările și reptilele readuse pe insulă își găsiseră un habitat, iar proiectul de restaurare devenise un model de conservare pe termen lung.

Pădurea nu era monumentul unui singur om și nici rezultatul unei singure campanii. Era suma a mii de gesturi repetate de-a lungul anilor: o sămânță pusă în pământ, un răsad îngrijit într-o pepinieră, o barcă încărcată cu provizii, un voluntar întors pentru încă o zi de muncă.

Iar în mijlocul acestei povești rămâne Ray Walter – omul care a venit pe Tiritiri Matangi în 1980 ca paznic de far și care a rămas după ce farul nu a mai avut nevoie de el.

În cele din urmă, poate că aceasta este imaginea cea mai potrivită pentru moștenirea lui: o lumină care s-a stins, urmată de o pădure care a început să crească.

Cei 283.000 de copaci atribuiți efortului de restaurare nu spun singuri povestea. Dar, priviți împreună, ei dau măsura unei transformări care a durat decenii. Walter a venit pentru far. A rămas pentru insulă. Și, atunci când a plecat, Tiritiri Matangi nu mai era aceeași insulă pe care o găsise.

Sursa foto: Wikimedia Commons