Mihai Morar: ”Cel mai important simț pe care l-am pierdut” (OPINIE)

S-ar putea să ne dăm seama, peste o vreme, că nu pierderea gustului și a mirosului e semnul prezenței coronavirusului. De fapt, simțul pe care l-am pierdut cu toții în 2020, nu doar simptomaticii, este atingerea.
Și nu e nicio metaforă sau romanță în această afirmație. Unde poate ajunge o omenire care, nu știe nimeni pentru cât timp, nu se va mai putea atinge?

Înainte de a vedea lumea, noi o atingem. Când nou-născutul își atinge mama are prima și una dintre singurele certitudini ale vieții. Chiar înainte de facerea lumii, în pântecele mamei, spun studiile, fătul își dezvoltă simțul tactil, lichidul amniotic care îl înconjoară îi oferă acea senzație plăcută de care va avea cea mai mare nevoie, după naștere, prin atingerea maternă.

EMISIUNI Cum arată viața înainte și după pușcărie? Temutul interlop Doru Moldoveanu: „După șase ani te uită toată lumea”

11:30

FLASH NEWS Un fost ministru USR are 5 priorități pentru Guvernul Veștea: „Mai bine reducem taxarea pentru toți decât să mai creștem iar cheltuieli la stat”

11:20

Suntem creați din atingere și făcuți pentru atingere. Creștem mângâiați pe creștet și ne stingem mângâiați pe tâmple. Putem cunoaște iubirea doar prin atingere. Ne înfrățim prin atingerea mâinilor, plutim prin atingerea buzelor, perpetuăm specia prin atingerea trupurilor, împărtășim bucuria și suferința prin atingerea unei îmbrățișări. Se spune despre atingere că este singurul simț care nu poate rămâne fără răspuns. Putem privi pe cineva și să nu primim în schimb privirea sa. Dar nu poți atinge pe cineva fără să te atingă reciproc.

Lipsa atingerii este una dintre singurele arme pe care le avem la îndemână pentru a lupta cu virusul. Ce paradox, să știm că putem duce războiul ăsta doar dacă lăsăm jos una dintre armele care ne face, prin excelență, oameni… Pentru a avea grijă de omenire trebuie să ne dezarmăm de umanitate. Când, de fapt, exact în vremurile în care ne simțim fragili, avem nevoia cea mai mare de a ne atinge.

Un Pământ întreg, și așa nebun, pare că a devenit debil de când și-a pierdut simțul tactil. Pandemia ne-a lovit exact în era în care tehnologia ne-a înstrăinase deja de atingeri. Touchscreen is not a touch! Hashtag-uri de social media, precum #keepintouch, sunt doar o amăgire. De când ne-a ”atins” tehnologia, neatingerea umană ne-a alterat. De când ne-a ”atins” pandemia, interzicerea atingerii ne-a alienat.

Nu ne mai simțim unii pe ceilalți. Ba mai mult, ne nesimțim. Pe cât de fragili suntem, pe atât de nervoși. Pe cât de sensibili, pe atât de irascibili. Pe cât de neatinși, pe atât de plini de ură.

Nu ne mai ascultăm unii pe ceilați. Trăim doar cu vocile din capul nostru și suntem surzi la tot ceea ce nu e la unison cu ele. Suntem închiși în părerile noastre, iar ”părerea mea” e suficientă pentru a închide orice argument. O planetă plină de convingeri, goală de atingeri.

Te-ai gândit că sminteala celui care te înjură pentru că nu ești de acord cu el vine din nemângăiere? Că mânia revărsată în spațiul virtual, dar și în cel real (o mai fi vreo graniță, oare, între ele?), vine din neatingere? Că războiul dintre noi s-ar rezolva dacă fiecare dintre noi ar fi îmbrățișat mai des?

Nici nu ne dăm seama cît suntem de vulnerabili. Și cât de bine ne-ar face o atingere acum. Ca ambasador al Hope and Homes for Children Romania, organizație a cărei misiune e să nu mai existe niciun copil crescut în orfelinate, am aflat despre câteva studii făcute în anii 90 despre consecințele lipsei de atingere asupra dezvoltării umane. Rezultatele arată că orfanii din ”casele de copii” din România, care nu au avut parte de atingeri în primii ani de viață, prezentau, mai târziu, tulburări comportamentale și cognitive, precum și diferențe de dezvoltare a creierului față de copiii crescuți cu mângâieri. Alte studii arată că adulții care au mai puține contacte sociale prezintă un risc de deces la vârste mai mici decât cei cu o viață socială mai bogată.

Oricât de mult ar dura, nicio pandemie nu ne va face ”de neatins”. Pielea noastră va avea nevoie mereu de atingere. Întrebarea e ce urme invizibile va lăsa pe pielea noastră era distanțării sociale? Putem recunoaște că suntem fragili și că nutrim siguranța unei atingeri? Sau ne vom nega natura sensibilă și nervii și orgoliul ne vor distanța chiar mai mult decât măsurile de siguranță?

Virusul ăsta ne-a luat, unora dintre noi, gustul și mirosul. Și, tuturor, ne-a luat atingerile. Dar, oricât ar dura, e în puterea noastră de vulnerabili să nu ne pierdem bunul-simț.