Ștefan Popescu – Grupul Bergen: ce mai înseamnă România pentru America?

Pentagonul pregătește în Polonia o reuniune restrânsă privind viitorul NATO la care sunt invitate numai Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Germania și Olanda – așa-numitul format sau grup Bergen.

Numele vine de la orașul norvegian care a găzduit prima reuniune a grupului sub bagheta subsecretarului pentru politici de apărare Elbridge Colby, în iunie. Interesantă geografie pune în evidență conturul acestui grup: Europa de Nord și Baltică – contrafort al Arcticii.

Căci în fundal se observă acordul SUA-Groenlanda-Danemarca, încheiat la 22 septembrie, și care face din marea insulă nord-americană aflată instituțional sub control danez, centrul de greutate al noii arhitecturi euroatlantice.

Aceste evoluții mă incită să mă întreb ce mai înseamnă România pentru America? Și în subsidiar, pentru cei din sfera politico-instituțională care nu se gândesc la câștiguri personale, dacă au impresia că această orientare a Washingtonului spre Arctica poate fi ajustată spre a include și România prin înaintarea unei liste cu afaceri profitabile.

Pentru că dacă noua reuniune a formatului Bergen nu trebuie interpretată drept un nou NATO, nici nu putem fi atât de naivi încât să acceptăm explicația că este un club de reflecție despre viitorul organizației, iar ideile sale vor fi supuse ulterior întregii comunități transatlantice.

Dar România trăiește în trecut, așa că în aceste rânduri mă adresez numai celor interesați de exerciții intelectuale pentru menținerea lucidității.

În Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025-2030, la capitolul principii, avem punctul numărul 5 care sună așa (îl reproduc și pentru a pune în evidență calitatea expertizei de care ne bucurăm ca cetățeni ai acestei țări…): «această Strategie dă o importanță covârșitoare și Parteneriatului Strategic cu SUA, pilon de neînlocuit al securității noastre și platformă de avansare a prosperității României».

România continuă deci să se comporte ca în perioada hegemoniei americane și din acest motiv riscă să nu înțeleagă tocmai transformarea care îi afectează cel mai profund securitatea.

Pentru că, nu am niciun dubiu, se vor găsi destui să ne spună că Deveselu, Câmpia Turzii și Kogălniceanu sunt la locul lor pe aceeași hartă a locațiilor americane, din capul locului afirm că nu pun în discuție prezența americană din România.

Dar nu pot să nu mă întreb despre ce fel de Americă mai e pe aici. Un furnizor de securitate și un garant? Sau o putere din afara Europei care operează infrastructurile puse la dispoziție numai atunci când interesele sale o cer, ca în cazul războiului de mare intensitate împotriva Iranului?

Pentru că diferența între cele două e semnificativă. A avea interese într-un spațiu nu echivalează cu a fi responsabil cu ordinea regiunii în care se află acel spațiu. Adică, America se cam retrage dintr-un anumit tip de relație cu state precum România. Aceasta este dinamica sau lumea în tranziție în care trebuie să ne facem politica externă și să ne redactăm strategiile de apărare a Țării!

Apropo și de referințele și iluziile binomului cu Polonia… Deci raportarea la o asemenea lume în care observăm că America se retrage nu poate fi „mai multă Americă”.

Răspunsul trebuie să fie: mai multă capacitate românească, mai multă capacitate regională și o relație cu America adaptată unei Americi care nu mai este cea din 2004 sau chiar 2016. O relație realistă, cum am scris recent tot în aceste „pagini”.

O spun fără plăcere, însă ca analist de politică externă trebuie să fiu realist. Și spunând acestea cred că trebuie să schimbăm și limbajul și poate că a venit timpul ca România să înceteze să mai vorbească despre „parteneriatul strategic” ca despre o constantă metafizică.

Nicio garanție strategică nu este eternă ca Piramida lui Kheops. Statele Unite sunt o superputere care își urmărește interesele. Atunci când interesele coincid cu ale noastre, avem un parteneriat solid. Când nu coincid, trebuie să avem suficiente capacități pentru a ne apăra interesele. Aceasta este normalitatea politicii internaționale. Și tocmai de aceea o relație realistă cu Statele Unite nu trebuie să fie mai puțin apropiată. Trebuie să fie mai matură.