Becali: „Am fost sclavul vostru. Acum trebuie să plec”

Nu vreau să vorbesc aici despre problema juridică a lui Gigi Becali. Nu vreau să-mi dau cu părerea într-un domeniu pe care nu-l stăpânesc. În principiu, am spus-o și o repet, democrația se construiește pe un eșafodaj de legi, iar ca ea să dăinuie, fiecare lege trebuie respectată; de cetățean și, cu atât mai mult, de magistrat. Astfel, o hotărâre definitivă în justiție sper să poarte cu sine experiența, știința și conștiința judecătorilor; implicit morala, echilibrul și nepărtinirea acestora, în scopul recreării echilibrului dintre respectul și fronda față de lege. Odată luată o hotărâre, se presupune că magistratul a fost, la rândul lui, în matricea legii, luând în calcul principiul „mai bine scapă zece vinovați, decât să fie condamnat un singur nevinovat”.

Ceea ce vreau să spun, însă, este faptul că Gigi Becali a fost propriul său „gâde”. Dar nu singurul. Spiritul histrionic, tupeul în afaceri și în viață, îndrăzneala, brodate pe un soi de imaturitate a caracterului, l-au pus în situația de a pierde, pe rând, toate pozitivele native.

A fost crescut în frica lui Dumnezeu, de o mamă exemplară și cu adevărat credincioasă; a învățat, de la tată, să umble cu banul, firesc într-o stirpe de negustori. Problema este că a vrut prea mult și prea repede, iar pentru asta a fost dispus să calce pe cadavre.

A crescut, repede, prin apropierea de Hagi, în siajul unui anturaj uns cu toate alifiile, instalat în anii 90 la conducerea echipei Steaua – între care se aflau personaje importante ale momentului: Păunescu, Hrebenciuc și, mai apoi, Pițurcă.

Prin 2009, într-o criză de nervi – declanșată de acuzele lui Becali la adresa sa, aduse în cadrul unei emisiuni televizate, unde era invitat – președintele Ligii, Mitică Dragomir, l-a acuzat pe Gigi că „a luat Steaua prin șantaj”; că, inițial, împrumutase echipa, pentru ca, mai apoi să-l oblige pe Păunescu să-i cedeze afacerea. „Erau banii mei!” i-a spus Gigi Becali lui Mitică Dragomir. „Ai tăi, de unde? Iar terenurile cum le-ai luat?! După un concediu cu miniștrii și cu generalii… Dar nu vreau să spun mai mult. Eu l-am ajutat, domnule să ia Steaua. Eu!” a mai spus, atunci, Mitică.

Miron Cozma, după cațiva ani de la acel incident, susținea că, de fapt, Gigi Becali este săgeata unui grup important, aflat la conducerea Stelei. „El este băgat în față. Alții conduc acolo” spunea fostul lider al minerilor din Valea Jiului – el însuși un personaj extrem de controversat, ajuns în fenomen pe ușa din dos. Răspundea astfel, indirect, celor care pretindeau că afacerea cu terenuri, dincolo de comisioane, presupunea dezvoltarea unei afaceri de grup din care să iasă bani pentru viitoarea finanțare a echipei, urmând ca Gigi Becali să devină, în acest caz, investitor oficial.

Fapt este că șefii Armatei de la acea vreme, ministrul Babiuc și generalul Cioflină, șef al Marelui Stat Major al Armatei, au căzut de acord. Au perfectat schimbul de terenuri: Gigi a dat Ștefăneștiul și a luat Voluntariul. „Afacere de afacere” și-a spus, felicitându-se și mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a dat minte de businessman. Iar „Dumnezeul” lui l-a făcut latifundiar de lux; „cu o condiție”, spuneau oamenii din anturaj: „să bage bani în Steaua”. Și toată lumea s-a liniștit.

Au venit banii, a crescut puterea, tupeul, aroganța, s-au adâncit tarele de caracter. „Iar dacă am bani, ei de la Dumnezeu vin. El a vrut asta” își liniștea Gigi temerile în fața altarului, numărând mătăniile pe degete și făcând cruci tot mai largi.

Apoi, a devenit personajul, histrionul, ludicul Becali. Și, ca orice latifundiar, n-a mai putut trăi fără aur, covor roșu, palat la Șosea și camere de luat vederi. Viața lui Gigi Becali a fost transformată într-un mega-reality show. La cerere, Becali făcea rating, spectacol, scandal, maimuțăreli, aroganțe, misoginism, rasism. Trecea de la o stare la alta, pierdea șirul; o lua de la capăt, înjurându-i pe cei lăudați, și invers. A fost victimă, martir, europarlamentar, parlamentar român al puterii, câine de pază al partidului. Cu cât era, el singur, mai multe, cu atât se încredea mai tare în Dumnezeu, „Pentru că, dacă toate astea le am, atunci de la el sunt”. Și iar înjura, și iar blesetema și iar se îmbăta de el însuși, la cererea publicului și în beneficiul „prietenilor”.

Când se întorcea la sufletul lui, la Dumnezeirea lui de copil curat, eu cred că-și înțelegea adevărata postură. Și atunci, umil, dădea ordin să se mai ridice o biserică și un rând de case și făcea penitență, în sufletul lui. Și, pe urmă iar consimțea, luat de val, ca de aburii beției, să facă show, inclusiv cu Dumnezeirea.

Luni, în beția lui aiuritoare de cuvinte, post sentință, i s-a arătat, la un moment dat, Lumina.

Și atunci, le-a spus zecilor de cameramani: „Acum, vă rog să mă lăsați! Am fost sclavul vostru, am stat la cheremul vostru, când ați vrut și când nu. Am făcut-o din bun simț. Dar acum trebuie să plec și voi trebuie să înțelegeți. Gata!”.
Și a căzut cortina.