Eu când vreau să huidui…

Nu sunt de acord nici cu faptul că tagma sorosiștilor-ultras, masați la galerie, au huiduit-o „pe Simona”. Ei au huiduit, cu aceeași patimă, pe Ilie Năstase (ura!), pe George Cosac (ura!!), și pe Stere Halep, tatăl Simonei (ura!) – întrucât și-a permis să afirme că are, vezi Doamne, ceva de la Dumnezeu de dat românilor.

Omul s-a riscat rău, încercând să apuce o ciozvârtă din gloria Simonei. La foarte puțin timp după zaveră am fost informați că Halep S. are datorii la statul-nostru de câteva mii de euro (ura!).

Sunt, totuși, de acord că, în cazul mult prea stimatei, s-a înălțat – atunci, și doar atunci, când a fost cazul -, din miezul sănătos al galeriei, un buchet de fluierături admirative, încinse, înflăcărate, un claxon de vuvuzea, precum și scandarea perfect-plauzibilă: „Gabi Firea nu uita, România-i doar a ta! Poți să faci ce vrei cu/pe/în ea!”.

În consecință, consider ca fiind absolut normală reacția ulterioară a doamnei „Firea-a-noastră” (de a demasca, pa Facebook, manevra mitocănească a năimiților sorosiști), atunci când a auzit despre ticăloșia neaoș-dâmbovițeană, de a transfera fluierăturile adresate așa-ziselor personalități de pe scenă, către imensa sa personalitate, aflată, pur și simplu „întâmplător” prin preajmă, „numai-și-numai” spre a-i înmâna Simonei cheia acestui oraș lăsat vraiște.

Și n-a făcut rău deloc. Întotdeauna m-am întrebat: „Pe unde intră ăștia, domnule?!”.

Iar de aici și până la a se umple netul de zoaiele imunde ale câtorva filiale pesediste, care „demonstrau”, cu „text, foto și video” cum a fost huiduită Simona Halep de către bucureșteni, n-a mai fost decât un pas.

Ticăloșia și nesimțirea mistificării au devenit virale, și au ținut două zile capul de afiș. În final, a fost găsit un „neica nimeni” țap ispășitor, pe care Dragnea, evident, l-a dat, imediat afară, în pumni, transmițându-ne astfel că nimeni, afară de diliu, n-a știut nimic, n-a auzit/văzut nimic, n-a mâncat usturoi etc.

Și, încă nici asta n-ar fi fost de ajuns, în lipsa bomboanei fondante de pe coliva politică a primăriței – anume, reacția șoc a nestematei „Firea-a-noastră”, la luarea de poziție a sopranei Angela Gheorghiu, care și-a permis să o apostrofeze pe aleasă, care a acționat incorect la faza cu Halep de pe Național Arena.

Păi, ce i-a făcut edila artistei, n-am mai văzut din Crângașiul copilăriei mele, care, spre deosebire de primăria ei, era parfum.

Într-o dimineață, o doamnă bine de prin cartier, înnobilată cu voce, crupă și gleznă de cabalină de concurs mare, traversa strada, în vârful cuielor, prin noroiul cam gros, întrucât, taxiuri nema.

Pe partea cealaltă a străzii, pe trotuar, o deputată de stradă, fardat-rimelat-rujată cotidian, din belșug, se tot băga peste o studentă super-piesă, adulată de toată băiețimea din cartier: ba îi trăgea în jos de fustă „că-i prea scurtă”, ba îi împletea o codă hidoasă, din buclele-i roșcate, (că-i stă neglijent), mă rog, prostii.

Femeia cu glezne de concurs, ajunsă pe partea deputatei, o ia tovarășește de braț și-i spune zâmbind: „Lasă-le dragă pe fete să trăiască, în felul lor, nu te mai băga peste ele, că tu, oricum, nu mai întinerești!”.

Atât i-a trebuit cadrului de nădejde, că s-a și repezit în gâtul privighetorii, uitând de ținută, de carnet, de caracter: „Ce-i fă, ce te bagi tu?! Vezi-ți de șmecheriile și afacerile tale, că vezi tu pe dracu, azi-mâine. Nu mai ai mult, ți-arăt eu ție!”, și haț, îi trage geanta de piele maro de pe umăr și jap cu ea în noroiul străzii. „N-a, fire-ai a dracu de doamnă ce ești tu, fă!! Păi, acum, nu mai suntem, fă, doamne, suntem, toate, tovarășe! Egale, fire-ai a dracu. Nu mai ești tu singura care mănânci, mâncăm și noi, auzi?! Ce, ai uitat, când veneai la mine să-ți tai din datorii, când vindeam la bufetul partidului, că luai de fumat și de băut mai mult decât îți permitea buzunaru”? Ai uitat! Și, pe urmă, acuma, mai încoace, când m-a „uns” secretară la Raion, când te-am adus să cânți, de ziua partidului, să iei și tu un ban, că ziceai că vrei să pleci la mă-ta, la Suceava… De parcă te duceai la Paris, a dracu. Păi, cum îți permiți tu să mă critici pe mine fă, ă?!”, și iar se-nfige în părul artistei de-o face tăiței.

Partea bună, în toată tărășenia, a fost că aia mică, feblețea băiețimii, a scăpat, rupând-o la fugă, până la piață, la Crângași, unde s-a urcat în autobuz, și dusă a fost.

La urma urmei, te mai uiți și tu la oameni, când te dai pe mâna unora din ăștia. Fie că ești artist, inginer, sportiv sau politician, figura cu tărâța rămâne, veșnic, valabilă.

P.S. Și astfel, Liviu Dragnea a scăpat, în cursa pentru Cotroceni, și de „Gabriela Firea a noastră”. Ca să vezi…