Și dacă totul se întâmpla într-un oraș mai mic?

După aderarea României la Uniunea Europeană una dintre scuzele la care au apelat constant aleșii poporului și cei pe care aceștia, la rândul lor, i-au numit în funcții, a fost lipsa unui nou „proiect național”. Bunăstarea românilor, prin creșterea cantității dar mai ales a calității serviciilor publice nu reprezintă pentru majoritatea politicienilor un proiect național, ci un slogan cu care să poată câștiga alegerile. Fie că vorbim despre dotarea spitalelor cu aparatură medicală performantă, de îmbunătățirea calității unei infrastructuri rutiere dezastruoase sau de manualele elevilor, majoritatea politicienilor, prin deciziile lor, înregistrează eșecuri după eșecuri la acest capitol.

Statul încasează de la fiecare român, în medie, 2.400 de euro pe an, din care trebuie să asigure serviciile publice, de la subvenționarea unui sistem de pensii de stat care se susține din veniturile proprii doar în proporție de 60% la plata polițiștilor, profesorilor, a „doamnelor de la taxe și impozite locale”. Inclusiv a autorităților care verifică și dau, sau nu, avizul de funcționare restaurantelor și cluburilor.

SPORT Trump îl felicită pe Gianni Infantino la aniversarea a 10 ani de la preluarea președinției FIFA: Sper să mai fie încă 30 de ani

00:29

POLITICĂ Bolojan a aterizat de urgență la Bruxelles cu legea pensiilor magistraţilor promulgată, în plic. Ce speră să recupereze premierul

00:09

De la lipsa procedurilor la cadrul lor de aplicare, fie că este vorba despre tragedia de vineri din clubul Colectiv, din Capitală (bilanțul sumbru în momentul scrierii acestei opinii este de 31 de persoane decedate și 89 care se zbat între viață și moarte) sau de zecile de vieți pierdute anual în accidente rutiere la care starea carosabilului a avut un impact major, serviciile publice trebuie forțate să se îmbunătățească.

Atunci când la introducerea cardului de sănătate ministrul de resort promite majorări de salarii angajaților din sistem în urma economiilor făcute în urma implementării acestui sistem te întrebi cum se pot face economii (exceptând scenariul în care unii politicieni sau apropiați ai acestora nu mai căpușează bugetul național) într-un sistem de sănătate aflat la pământ. Și nici creșterile salariale nu sunt acordate după criterii de performanță, ci „în linie”, tuturor, indiferent de performanță.

Sărăcia unui popor este cu atât mai evidentă, mai apăsătoare, cu cât serviciile publice, de la nașterile din sistemul de stat la calitatea învățământului superior și la capacitatea administrativă de a colecta, dar mai ales de a cheltui banii publici, sunt mai proaste.

Politicienii folosesc lipsa unui proiect național ca explicație pentru faptul că fiecare nouă guvernare vine cu propriile strategii, fie că este vorba despre Sănătate, Educație sau Infrastructură.

Fiecare partid sau coaliție de politicieni care ajunge la putere pornește noi proiecte pe care aproape niciodată nu le termină, blocând proiectele predecesorilor, în timp ce serviciile publice se îmbunătățesc într-un ritm mult prea lent.

În situații de criză se testează capacitatea maximă a unui sistem, limita lui „de rupere”. Acum a fost cazul sistemului de urgență din Sănătate. A unei mici părți din el, de fapt. Desfășurarea de forțe din cazul tragediei de vineri, mai degrabă haotică și alimentată de dorința de a face bine, de a ajuta, decât în urma unui mecanism-procedură bine pus la punct, ne-a arătat tocmai acest punct de „rupere”.

Fără a face niciun fel de comparație, dar de zecile de mii de teste mai mici din fiecare zi, câte unul pentru fiecare bolnav care trece pragul la Urgență ce putem spune?

Dar dacă, după cum a atras atenția managerul Spitalului Universitar din București, această tragedie nu ar fi avut loc într-un mare municipiu din România, câte persoane și-ar fi pierdut viața?