Aventurile bravului POLIȚIST DE ȚARĂ: „E unu” singur, mamă, peste trei sate. Da” e tare. Acum trei zile au furat unii cazanele de țuică. Și atunci el…”

Ministrul de Interne, Traian Igaș, se luptă din răsputeri, de peste două luni, să facă ordine și curățenie în sistem. Dar nu atât în „sistemul” infracțional, cât, mai ales, în sistemul intern al Internelor. E ferm în a anunța disponibilizarea unui „surplus” de cadre de aproximativ 8-10.000 de oameni – polițiști, jandarmi, pompieri etc -, susținând că „dacă ne comparăm cu Europa, la noi sunt 100 de polițiști peste media din UE, aceasta fiind o realitate ce trebuie corectată”.

Și pentru că nu se înțelege prea exact ce vrea să spună ministrul, iar lumea neștiutoare te întreabă, logic, „și dacă sunt o sută în plus, de ce să dai, bre, afară, 3000, doar așa, ca să ne lase pungașii cu bătătura goală?!”, ne-am adresat direct la sursă – adică polițiștilor satelor și beneficiarilor serviciilor lor, gospodarii – despre cum conlucrează în „adevărata” realitate, organul cu cetățeanul.

Polițiștii, no comment

Bărăganul arde sub soare. Frunza de vișin e galbenă, fața omului neagră, iar potaia, una cu pământul. Abia mai respiră, iar de lătrat nici nu se pune problema. Așadar, clădirea postului de poliție din Cocora-Ialomița, cu ușa dată de perete, este complet expusă.

Treci de prag și dai de alte două uși izbite de perete. Cea din față dă spre un birou gol, de șef. Cea din dreapta dă spre un om gol – până la brâu -, la birou. Stă cu ochii în calculator și manevrează, insesizabil, un maus. În stânga lui, cu fața la ușă, alt polițist, echipat regulamentar, te privește prin ochelarii cu umbrar. „Da?!” spune, cât poate el de surprins, în toropeala amiezii. Salut respectuos din cadrul ușii și încep să spun povestea cu disponibilizarea. Frumos, cu intonație, cu pauze, cu lacrimă. Nimeni nu scoate o vorbă, nimeni nu mă invită să intru, nimeni nu-mi spune să iau loc. Cel din stânga nici nu mă privește. Cel din față mă privește fix, prin ochelarii cu umbrar, fără să miște. Am un moment de paralizie facială și un gol în cap. Nu mai știu ce să spun. Dintre noi trei, mișcă doar umbra care se prelinge pe pereți.

– „Nț. Nu știm noi…” spune, într-un târziu, sătul să mă privească, omul cu ochelari și mișcă un pic mâna dreaptă.
– „Vezi, cu șefu”, articulează celălalt, fără să deschidă gura, ca un ventriloc. Omul cu ochelari se ridică mecanic și iese; se aude, apoi, din curte, vorbind la telefon.
– „Șefu’ spune să luați legătura cu purtătorul de cuvânt de la inspectorat. Noi nu putem să vă dăm informații”, îmi explică el la revenire, spărgând liniștea dintre mine și omul cu calculator.
– „Dar, nu…?” dau eu să întreb.
– „Nu, nu!” răspunde el și se așază iar la birou.
Ies bulversat și mă afund în Bărăgan.

Poliție sub lacăt

La Colelia, sediul Poliției – dacă-l privești frontal – pare inexpugnabil: peste ușile de lemn sunt trase două uși din grilaj, ferecate cu două lacăte. Privită din dreapta, clădirea nu e decât o locuință cochetă, cu ușă de termopan, înconjurată de o curte îngustă, straturi de flori, un coteț părăsit și câteva jucării aruncate prin iarbă. Când bați în ușa Poliției, nu iese nimeni. Când bați în ușa locuinței, iese un tânăr, bine legat, care te întreabă pe cine cauți.

– „Domnul polițist?!” întreb.
– „Nu, nu. Taică-miu e plecat. Are puțină treabă, dar revine”, spune el și se retrage în sediu. Sau în casă… Depinde din ce unghi privești.

Vizavi – „Magazinul cu de toate”. Intru să iau un răcoritor și mă îndemn la vorbă cu proprietarul.

– „Merge treaba?!”
– „Merge” spune el.
– „Dar cu hoții cum stați? Ați avut probleme?”
– „Aici n-am avut”, răspunde omul, sigur pe el. „Dincolo, la Cocora. Mai am un magazin și mi l-au spart „.
– „La Cocora?” întreb mecanic și-mi revin în minte cei doi cocoreni tăcuți. „Dar pe-aici se mai fură, se mai sparge?” mă interesez.
– „Mai rar”.
– „Domnul polițist văd că e plecat. Voiam să-l întreb cum se descurcă”.
– „Se descurcă”.
– „Dar câți polițiști sunt?” insist.
– „Doi – zice. Și, în general, la noi e liniște”, conchide omul. Aha. Ei, atunci se explică de ce se închide prăvălia la pauza de prânz.

Salut și plec.

Mereu aproape de oameni

De la Colelia, în drum spre Buzău, ajungi la Grindu. Și cum te uiți după sediul Poliției, deodată dai cu ochii de mașina din dotare, parcată în fața unei terase.

– „Șefu e p-aici?!” întreb un mușteriu care se luptă cu căldura.
– „Este. Da mata?!”, zice, privindu-mă subțire .
– „Eu, ce?” zic.
– „Cu ce treabă pe la noi?” zice.
– „În trecere…”, răspund cu ochii după șef.
– „…te-al dracu, în trecere, cică; bineee”, zice omul, ca pentru sine, și zâmbește cu ultimul dinte înfipt în gingie.

În întunericul salonului, doi polițiști tineri urmăresc încordați vreo trei pasionați de păcănele. Văzându-mă interesat de persoana lui, șeful, deși pare puțin încurcat, se apropie fără să șovăie.

– „Mă interesează dacă aveți probleme sociale grave, dacă le faceți față și cum v-ați descurca, în cazul în care ați fi afectați de măsura disponibilizării?” întreb eu, pe nerăsuflate.
– „Domnule, probleme foarte grave, cu oamenii noștri, nu avem, spune omul legii. „Îi cunoaștem, îi supraveghem. Trebuie să stai cu ei, să-i citești, vedeți și dumneavoastră”, îmi divulgă el, din tainele meseriei, în drum spre ieșire. „Dar pe la noi mai vin și oameni de la București. Cu ei, da, mai sunt niște probleme. În rest, în ceea ce ne privește, zice că nu dă afară din operativ. Iar schema e așa: pe o anumită rază de județ, funcționează un anumit număr de secții. Fiecare secție controlează un număr de posturi comunale. Fiecare comună are un post, iar pentru fiecare sat este arondat un polițist”.
– „Adică, într-o comună cu cinci sate, lucrează cinci polițiști?”, întreb eu neîncrezător.
Șefu’ mă privește încurcat, își trece mâna prin părul tuns scurt și mă invită să vorbim în circumstanțe mai omenoase.
– „Haideți să vorbim undeva la umbră, că frige rău”, zice, și mă traversează strada, în stația de autobuz, sub un șopron de tablă. „În general e bine, na, ce să zic…”.

Criză la Glodeanu-Siliștea – trei oameni la nouă sate

La Glodeanu-Siliștea – Județul Buzău -, lucrurile nu stau, deloc, la fel de roz, ca-n județul vecin, Ialomița. Șeful de post, un bărbat cu prestanță, între două vârste și cu ochelari, mă privește circumspect și-mi cere să nu-i dau numele sau vreo poză „pe undeva”.

– „Nu citiți ziarele? Nu știți ce s-a-ntâmplat la noi? Nu știți situația cu ăia trei care au furat dintr-o mașină de la Văcăreasca?”
– „Nu”, zic eu.
– „Păi asta a fost extrem de grav”, zice omul meu.
– „Au oprit acolo și au spart o mașină. Doi tineri i-au văzut și ne-au anunțat. Noi am ieșit în stradă, cu mașina, și le-am barat drumul. N-au oprit. Au luat-o prin șanț, și era gata-gata să-l strivească pe unul de-ai noștri. Am folosit armamentul din dotare. Unul a murit, iar doi sunt închiși”. Face o pauză și privește fix spre geam. „Așa că aveți grijă. Mi-au mai făcut probleme, și mie și familiei, colegi de-ai dumneavoastră”, spune după un timp.
Aflu că de comună aparțin nouă sate.
– „Și oameni la post?” întreb.
– „Trei, mari și lați. Ca să nu spun că e foarte posibil să rămână unul singur…”. Se oprește iar. Stă așa un timp, apoi mă privește fix. „Asta e”.

„E unu’ singur, mamă, peste trei sate. Da’ e tare”

Deși nu e liniște sub castanii Buzăului, iar polițistul se află, în general, la prea mulți kilometri de locul faptei, gospodarii sunt mereu apărați, cel puțin din perspectivă morală, de propriul simț al umorului. Nea Fană, din Căldărușanca, spune că lucrurile sunt sub control.

– „Sunt, tăticule, găinării câte vrei. Fură bagabonții ce găsesc prin curți, găini, animale, butelii. Ca să vândă pentru băutură, ori de foame. Păi de un’ să-l iei pe polițist? Suni la 112. Alo. Poliția ?! Trimite echipaju’ la alde cutare, că e jale – latră câinii, guiță porcu, țipă femeia. Și vine tot ai noștri”.
– „Poliția din comună?”
– „Păi doar nu crezi mata că vine Interpolu’. Ai noștri, păi cum dară? Și dacă nu vrei să suni la 112, suni direct la el, la șefu de post, pe mobil, că are mobil. Da’ acu depinde dacă te aude, să n-aibă omu’ vreo treabă, prin bătătură…”.
O bătrână din Limpeziș e foarte încântată de noul șef de post.
– „E singur mamă, la trei sate. Da’ e tare. Ascultă-mă, că e tare. Acu’ trei zile a furat unii cazanele de țuică. Și atunci el, în două zile i-a prins și i-a dus la amprente, la Buzău. Știi cum e?! N-ai văzut. N-avem nicio grijă”, zice.
– „Și cum îl cheamă?” întreb eu, la fel de încântat.
– „Da’ cine știe, maică, cum îl cheamă. Te interesezi și mata: unde e, bre, șefu’? Și el, odată apare”.
Vreau să-i fac o poză, dar mă refuză cochet. „Nu, bre, cum să-mi faci poză, că mă bate ăla bătrân”. Mă nedumiresc ridicând din sprâncene. „Moșu’ meu. Are 73 de ani, da’ e gelos, auzi…Dracu’ știe ce e-n capul lui, că nu mă scapă din ochi, așa de 70 de ani, cum mă vezi…”

Lucru la program

Pe drumul spre Tulcea, fie în județul Constanța – la Saraiu -, fie în județul Tulcea – la Topolog -, modelul cu Poliția încuiată la două rânduri de lacăte, după ora 16.00, este deja obișnuință.

La postul din Saraiu, găsești în feresatră un număr de mobil la care să apelezi dacă ai „o nevoie stringentă”.

– „Că dacă nu e grav, îi spun omului să vină a doua zi, dimineață. Gata cu permanența”, zice șeful de post, aflat, cu treabă, prin vecini. „Suntem puțini, n-avem carburant. La 16.00 închidem. Cine are nevoie, seara, sună la 112 și-i trimit patrula”. Probleme sunt destule, dar nu foarte grave, mai spune omul. „Se ceartă românii pe pământ, mai se fură din curți, câte-o menghină, câte-o coasă… Dar, pe rând, îi rezolvăm pe toți”.
La Poliția din Topologu, programul e prins în piuneze la avizier, lângă poartă. De luni până vineri, audiențe, dimineața, până la ora 10.00. Tot de luni până vineri, de la 10.00 la 16.00, teren. Cele două lacăte de pe ușă mă conving că am ajuns după program.
– „Aveți nevoie de polițist?” mă abordează un localnic amabil.
– „Voiam să schimb două vorbe” zic. Omul scoate telefonul, se interesează de un nume, de altul. Reiese că n-am noroc. Se apropie, totuși, și-mi întinde mobilul. „Vorbiți!” zice.
– „Alo”, spun și eu mecanic, iar o voce cam plictisită mă întreabă de problemă. „Probleme n-am. Fac un reportaj”, explic, iar vocea mă trimite, mintenaș, la inspectorat și închide.
Omul,amabil, mă vede descumpănit și-și exprimă regretele: „Ce să vă spun, dacă pot să vă ajut eu, vă ajut…”. Îi mulțumesc pentru amabilitate și-l salut, gata de plecare.

Cocoș îi face ca la… Nufăru

La Nufăru, dincolo de Tulcea, pe malul brațului Sulina, cum mă duc spre bac, dau de doi polițiști ieșiți la poarta sediului, ca să stea cu ochiul pe comunitate.

– „Vă descurcați?”
– „Păi eu știu ce să zic? îmi răspunde șeful zâmbind. „Trei oameni acoperim patru sate, pe ambele maluri. Acu’, dacă enoriașii sunt cuminți, ne-om descurca. Dacă se apucă de prostii, știu și eu?! Zic că ne facem treaba. Atenți și vigilenți. Cine nu e cuminte…”
– „…Îl faceți ca la Nufăru”, spun eu repede, nu cumva să pierd cârligul.
– „Nici chiar așa, că nu ne dăm cocoși”, răspunde și șeful prompt.

Fac ochii mari. „Păi da, zice, că pe mine mă cheamă Cocoș. Sorin Cocoș”. Rămân uimit, iar, șefu îmi zâmbește, face stânga-n prejur și pleacă la post.

În concluzie, nouă nu ne mai rămâne decât să ne rugăm la Dumnezeu, pentru sănătatea tuturor polițiștilor rămași la post, ca să aibă cine ne răspunde la telefon în caz de vreo problemă.