Marea transhumanță. Un cioban român, unul polonez și prietenii lor din Brașov au arătat Europei cum a intrat România în Schengen, acum o mie de ani

Redactor:
Marian Sultănoiu
La început a fost cuvântul; știrea, cum s-ar spune. Aflu surprins că un cioban din Rotbav, Feldioara, plecat în transhumanță, a ajuns până în Polonia cu 300 de oi și un miel, după 100 de zile de mers și 1350 de kilometri parcurși.

La început a fost cuvântul; știrea, cum s-ar spune. Aflu surprins că un cioban din Rotbav, Feldioara, plecat în transhumanță, a ajuns până în Polonia cu 300 de oi și un miel, după 100 de zile de mers și 1350 de kilometri parcurși. „Așa, pur și simplu? – întreb neîncrezător. Poate n-o fi avut, omul, GPS și a rătăcit drumul!”, zic, convins că totu-i doar o glumă cu potențial.

Dincolo de culoare, însă, povestea avea ceva-ul ei, care m-a făcut curios. Și aflu, în scurt timp, că nici vorbă să fie vreo glumă, ci redescoperirea istoriei fabuloase a unui neam care, trăitor la mii de kilometri de obârșii, se ține și azi de strămoși și de tradiții: vlahii din inima Europei.

Rotbav, în Țara Bârsei

Rotbavul este un sat, la nord de Brașov, între Reconstrucția și Măieruș, pe drumul spre Sighișoara. Aparține comunei Feldioara, în Țara Bârsei, căreia i se mai spune și ,,Mica Transilvanie”.

George Grădinaru//Mediafax Foto

Iar țara asta e o poveste frumos rânduită despre oameni și sufletele lor; un „pas” spiritual între Orient și Occident, locul în care s-au petrecut drumurile, s-au înnodat istoriile și s-au adunat viețile românilor cu ale germanilor, cu ale ungurilor…

Marea transhumanță

Cu vreo sută de ani mai devreme, pe la începutul sec. XII – potrivit altor surse, încă înainte de sfârșitul mileniului I d.Hr. -, păstori din Carpații românești, inclusiv din Țara Bârsei, ar fi plecat în marea, și fără întoarcere, transhumanță. Un drum anevoios, de mii de kilometri, peste vârfuri semețe de munte, pe versanți abrubți ori mai molcomi, prin strungi și șei, prin păduri neumblate, născătoare de fantasme și spaime străvehi, prin văioage pururea înzepezite, peste întinderi nesfârșite.

S-au mai oprit; au așteptat timpul să se adune și să le crească pruncii – tot înalți, tot drepți, tot cu dor de ducă. Și pruncii s-au făcut oameni în puterea cuvântului, și-au luat oile, câinele și baltagul, și-au îmbrățișat părinții și moșii, și iar au plecat, la valea timpului.

Așa au trecut anii, cu sutele. Unii spun că două, alții că trei sute de ani au curs cântecele lor din munte peste satele șesurilor întâlnite în drum, ca un semn trimis de la Dumnezeu, oamenilor.  Prima sută, ori două, s-au scurs până au ajuns în Polonia, cu mult înaintea anului 1300. Apoi, alte zeci până ce, pe la 1297, documentele vremii îi atestă în Moravia – azi Cehia -, apoi în Slovacia.

Au dus cu ei, acolo, pe altarul munților din inima Europei, cultura, dârzenia, bunătatea aspră și demnitatea lor; ca o ofrandă înălțată zeului-munte, care i-a omenit și i-a trăit, mai bine de un mileniu, în transhumanța lor nesfârșită.

Urme în munți

În curgearea anilor, păstorii români din Carpați, vlahii, așa cum au fost cunoscuți și respectați de-a lungul unui mileniu coleric de toate popoarele pe care le-au întâlnit, au înaintat, pas cu pas, până la întretăierea drumurilor, potecilor din munte, a granițelor Poloniei cu ale Cehiei și Slovaciei. S-au așezat în Carpații Moraviei Slovace, în Beskizii Centrali și de Est, în Tatra, pe granița polono-slovacă. Au întemeiat sute de sate în Mica Polonie, în zona Podhale-Măgura și Zakopane, urcând în munte până la Zywiec, până la Istebna, satul vlahilor, cel mai de sus, de sub cer, și poate cel mai vechi prins în documente.

În Moravia, au făcut ca zona în care s-au așezat să se numească Micul Balcani sau Vallachia Moravă. Valasske Mezirici, Roznov pod Radhostem, Vsetin, Halenkov, Novy Hrozenkov, Karolinka, sunt orașe și așezări care au păstrat amprenta existenței vlahilor în curgerea sutelor de ani. Dovezi ale culturii și tradițiilor lor, aduse de acasă, din Carpații românești, există aici oriunde te uiți. În munte, pe dealuri, în muzeele orașelor, în casele de lemn, în acareturile orânduite cu știință.

Și, ce este extrem de important, în socialul actual, în peisajul cotidian, în existența neîntreruptă a gospodăriilor din așezările acestui „tărâm vlah” născut la întâlnirea a trei țări central-europene.

Vlahii există, trăiesc, dăinuie prin cultură și caracter, vorbesc un dialect aparte și recunosc, mândri, că sunt ceea ce sunt: „Vlahi, veniți aici de o mie de ani; neam de de păstori plecați din Carpații României”.  

Înapoi, la Rotbav

Cum spuneam, când pleci din Brașov spre Sighișoara, mergi vreo 20 de kilometri și ajungi în Rotbav. Treci de biserica fortificată, oprești și intri în primul magazin sătesc pe care îl întâlnești. Miroase a pâine caldă, a coajă de pepene roșu, zemos, și a ceva dulce și nedefinit, ca o acadea din copilărie.

Lume puțină. „Ce-ați dori?!”, mă întreabă o fată tânără, zâmbitoare și pufoasă. „Să-l găsesc pe Cristi Suciu” zic. Zâmbește înțelegător, semn că-s al paișpelea întrebător pe temă, numai azi, și-mi arată cu o mișcare scurtă a capului un bărbat care tocmai iase din magazin. „Dumnealui știe sigur!”. Mă grăbesc după „dumnealui”, îl prind în stradă, și-l abordez cu întrebarea. Omul îmi explică, mutându-și sacoșa plină dintr-o mână în cealaltă, ca să-mi spună cum o iau la dreapta, cu mâna dreaptă, la stânga, cu stânga și pe urmă, după colț, rotindu-se de la mijloc, într-o parte, cu tot cu sacoșă. „Dacă nu, mai întrebați!” zice. Rămâne stabilit. O iau la stânga, o iau la dreapta, o iau, în spatele bisericii, după colț și, când să mai întreb, mai ia un om de unde nu-i.

Pe stradă, trăiești ca-ntr-un culoar de labirint – garduri înalte, oprite în carnea zidului gros, de casă veche, inexpugnabilă, ferestre oarecum strâmte și bine apărate pe dinăuntru de perdele dese, grele, albe. În jur, nici țipenie. Doar câinii latră simțindu-mă străin și încurcat. Îmi amintesc că, „dumnealui”, mi-a povestit de „un puț american de apă”, înfipt în trotuar. „Și, pe urmă, vine casa lui”.

Într-un târziu găsesc pompa, găsesc casa, iar în ușa casei, un copilaș puțin mai înalt decât perechea de cizme de cauciuc, rezemate de tocul ușii. Văd toate astea prin „fanta de lumină”, rămasă între gard și stâlpul porții, ridicat pe vârfuri. „Tata e acasă?!”, îndes cuvintele prin „fantă”. „Nu – zice copilul. E plecat”, și trage ușa după el.

Mă întorc în „principală” și opresc primul om pe care-l întâlnesc. Bărbatul, la 70 plus, frânează scurt, cu picioarele pe asfalt. Îl ajut să urce pe trotuar și îl întreb de Cristi Suciu. I se luminează fața. „Păi, eu îs unchi-su. M-ați cunoscut?!”. Îi spun, echivoc, că a fost o întâmplare fericită, încercând să nu-l dezamăgesc. Reazemă bicla, de-o seamă cu el, de zidul gros de curte boieresacă din spatele meu și intră-n bătătură. „Asta-i gospodăria lu” șefă-su”, zice, și dispare după colțul unei vile largi, înveselite de flori tinere, aninate la ferestre.

Proiectul „Transhumanța 2013″

Întâi l-am cunoscut pe „șefă-su” Silviu, un blond potrivit de statură, bine legat și cu un soi de forță liniștită, așezată în el. E medic veterinar, zootehnist deja, de câte știe, și pare să nu se sperie de muncă. E unul dintre frații Cățean, familie la a treia generație de crescători de animale, „după bunicul nost, care a venit aici, în transhumanță, de la Bran”, îmi spune el.

Apoi, l-am cunoscut pe Cristi Suciu, eroul povestirii, baciul cu 300 de oi, plecat în lume, din Rotbav. E înalt, subțire, umblă cu pas apăsat. Are clop, chimir și o vestă de lână peste cămașa groasă, cadrilată. Coboară dintr-un Mitsubishi-camionetă și ne strângem mâinile. Din „remorcă”, mă privesc cu o curiozitate difuză vreo trei berbeci și câteva oi.

Al treilea a fost George, fratele mai mare al lui Silviu. Tot blond, cu trăsături mai domoale, mai subțire la trup și mai iute la vorbă. „El a fost directorul de proiect” îmi spune doctorul.

Aflu, deci, că transhumanța lui Cristi n-a fost un challenge, un tur de forță, născut așa, din amorul artei, și nici vreo rătăcire peste munți. A fost un proiect, o acțiune organizată, pusă la punct cum se cuvine.

Mai aflu că Suciu, „master baci”, uns astfel de George, e angajatul fraților Cățean. „Eu lucrez aici, la oamenii ăștia. Suntem și prieteni, dar, prima, sunt angajat”. La cei 38 de ani ai săi, e cel mai „bătrân” din echipă. George are 35; Silviu, 28.

Omul cu ideea

Îl întreb pe Cristi dacă el a fost omul cu ideea. „Nu. Eu am fost omul cu drumul” spune râzând, și privește către Silviu. „Nici a mea n-a fost, ci a unui baci polonez, Piotr Kohut, prietenul nostru de azi, pe care l-am cunoscut la Torino, la un târg de produse tradiționale – „Terra Madre” -, organizat de mișcarea Slow Food. Noi reprezentam România, la brânză, iar el Polonia”, spune Silviu.

Peste zi, băieții s-au împrietenit, iar seara, la o degustare de vin, li s-au dezlegat limbile. „Am degustat ce-am degustat și, pe urmă, Piotr zice: știi, eu sunt vlah, iar originea noastră e în transhumanța ciobanilor români. Ei au trecut Carpații și au întemeiat orașe și sate în Tatra – în Polonia, Cehia și Slovacia. Pe urmă, mi-a zis că vrea să refacă transhumanța, așa cum a fost ea, din sudul Transilvaniei până în Polonia și Cehia. Avea ceva de dovedit. Iar eu, prins de idee, i-am spus că pe teritoriul României nu va fi nicio problemă; numai el să se hotărască. I-au sclipit ochii. Mi-a zis că-i hotărât și că, de ce va fi dincolo, se va ocupa chiar el”.

Decizia

Asta a fost în octombrie, 2010. În martie, anul următor, „Piotrec”- polonezul a venit în România. Cu soția, cu un viceguvernator din regiunea lor, din Silezia, și cu un istoric.

„Au stat trei zile. Atunci ne-am hotărât cu totul. A rămas ca el să finanțeze proiectul din fonduri private poloneze. Noi aveam să aducem 300 de oi. Șase baci – doi români, doi polonezi și doi ucraineni – urmau să plece cu turma, în transhumanță. Ne-am declarat încântați și ne-am concentrat, fiecare, pe treaba lui” povestește George.

„El avea de mult timp ideea asta în cap, dar n-avea partener. Au vrut să arate în ce fel au ajuns moșii lor în inima Europei. Iar noi ne-am ținut după ei; din inerție, din respect. Apoi, au arătat lumii că între noi nu există granițe și că, dacă dorim, putem dovedi exsitența acestei comunități milenare din Carpați” adaugă Silviu.

Oana Matei // Mediafax Foto

Cu puterea minții și voia lui Dumnezeu

Așa că s-au stabilit datele proiectului: plecarea în transhumanță pe 11 mai, 2013, în zorii zilei; sosirea, pe 15 septembrie, în satul lui Piotr, Istebna. Urmau să fie parcurși 1350 de kilometri într-o sută de zile

Dar, în primăvară, Cristi Suciu pare urmărit de ghinion. „La începutul anului, am fost nevoit să mă operez de menisc. În martie, am făcut o criză de bilă și iar am ajuns la cuțit. Am stat potolit – într-o lună, eram aproape vindecat. Nu mă gândeam decât la plecare; îmi imaginam totul, în detaliu, nu puteau exista piedici. Și totuși… M-am împiedicat într-o scară și am căzut din pod. M-am lovit chiar la genunchiul operat. Mai rămăsese o lună, iar eu eram olog. Plângeam de ciudă. Și atunci, mi-am spus că nimic nu mă poate ține acasă. M-a ajutat Dumnezeu și, până la plecare, m-am vindecat de toate. Pe 11 mai eram întreg și pregătit” povestește Cristi.

Acțiune, motor!

„Pe 11, ziua, am plecat de aici, de la noi, cu oile. Seara am ajuns la Măieruș. Când să ne liniștim, să înnoptăm și noi, ca oamenii, ne pomenim cu proprietarul pășunii pe care eram. Să plecăm imediat, că el n-a știut că rămânem și că a fost de acord doar să-i trecem prin „bătătură”. Am plecat, ce era să facem, să începem drumul cu scandal?!” își amintește Cristi Suciu, nu fără umor, de primul și ultimul incident din parcurs.

A doua zi, s-au trezit cu noaptea-n cap, au spus „Doamne-ajută”, au numărat oile – 300, de toate – și au plecat la drum. „Din șase ciobani, câți trebuia să fim, am plecat trei; doi români – eu, cu Vasile Hordilă, un baci de la noi, care ne-a însoțit până la granița cu Cehia -, și Piotr. Ucrainenii n-au mai venit. Au preferat să-și ia viză de Schengen, să poată merge în trei țări” spune Cristi.

Din Măieruș, au urcat Valea Bogății, spre Sighișoara, prin Bunești și Rupea. „De la Sighișoara am luat-o, de-a dreptul, spre Târgu Mureș. Am trecutul podul, spre Cluj, și, de acolo, la Dej; pe urmă, pe Valea Someșului, până la Baia Mare; am ieșit la Seini” povestește Silviu, care i-a însoțit pe ciobani, alături de fratele său, cu mașina, pentru necesitățile parcursului.

Spre Ucraina, oițele au trecut granița cu TIR-ul. „N-ai voie să treci cu ele pe jos, fără mijloc de transport”, explică George. Odată intrați, turma și bacii și-au reluat drumul la pas, străbătând alți 200 de kilometri, până la granița cu Polonia.
„Acolo au rămas primele 300 de oi. De fapt, 301, pentru că, între timp, ne pricopsiserăm cu un mieluț. Nu puteam intra cu turma din Ucraina în UE, așa că am făcut o donație vecinilor noștri”, spune George.

Între timp, alte 300 de mioare au fost încărcate în TIR, la Rotbav, la ferma familiei Cățean, și aduse prin Ungaria, Slovacia și Polonia, în Volost, la granița cu Ucraina. „De acolo, am continuat drumul cu a doua turmă, prin Polonia, până la Koniakow, pe frontiera cu Slovacia și Cehia. De la ieșirea din Polonia, am mers pe creasta muntelui – când în Cehia, la dreapta, când în Slovacia, la stânga” povestește Cristi.

Întoarcerea în timp

S-au oprit într-un sat slovac, unde au fost întâmpinați cu mare bucurie; au petrecut, apoi, o adevărată sărbătoare la Roznov, în Valahia Moravă, în Cehia. Au fost întâmpinați în curtea muzeului din oraș cu lacrimi în ochi și excalamții de bucurie și mândrie de urmașii vlahilor, cei care își află și își recunosc originile în marea familie a păstorilor plecați din Carpații României, la sfârșit de mileniu.

Au ajuns până la Istebna, în Polonia, satul așezat la peste o mie de metri altitudine, cea mai de sus și mai de demult întemeiere a vlahilor – a goralilor, cum mai sunt ei numiți aici – amintită în documente. Locul în care trăiește Piotr Kohut, vlahul care a vrut să arate lumii devenirea neamului său.

„Peste tot, pe unde am trecut, am fost întâmpinați cu mare dragoste. Ni s-a spus frați, ni s-a spus dragi, ni s-a spus eroi. Ne ieșea, fiecare, în drum, cu ce avea în casă – fie de mâncare, fie de purtare, fie de băut. Am simțit o bucurie imensă și dureroasă. Pentru toți oamenii ăștia eram împlinirea unui vis, întoarcerea lor la obârșii, retrăirea istoriei” povestește Cristi însuflețit.

„A fost, cu adevărat, extraordinar și cu atât mai trist, gândindu-te că, la tine acasă, locul în care s-a născut această istorie, prea puțini o cunosc și prea mulți frizează, prin comportamentul lor, ridicolul. Când cauți sponsorizări pentru un astfel de proiect, unii îți spun de la obraz: Bine, îți dau, dar mie ce-mi iese la afacere?! Iar altora nici măcar nu le pasă”, adaugă George revoltat.

Ca să nu mai spunem că, în Polonia, chiar președintele s-a întâlnit cu ei, i-a felicitat și le-a mulțumit, pe românește, pentru proiectul lor.

George Grădinaru//Mediafax Foto

Oameni în istorie

Și uite așa, baciul Cristi Suciu și frații Cățean, Silviu și George, din Rotbav, precum și prietenul lor vlah, Piotr Kohut, din Polonia, au intrat în istorie. Primul, pentru că a fost singurul care a parcurs, în cele 114 zile de transhumanță, toți cei 1350 de kilometri, de la Rotbav la Istebna, pe urmele vechilor păstori români.

Frații Cățean, pentru că au pus la cale și au dus la bun sfârșit un proiect de suflet și de istorie, admirabil.

Piotr Kohut, pentru că a dovedit lumii că vlahii lui au fost în stare, încă o dată, în alt mileniu, să treacă iar munții, între două istorii.

Am fi nedrepți să le uităm pe cele 601 de mioare – 301 rămase în Ucraina și 300 în Polonia – dacă n-am recunoaște că ele au fost mobilul transhumanțelor universale.

 

Vestea care zguduie scena politică! Președintele ar fi divorțat în mare secret de soția lui
FOTO. Alina Eremia, imagini fără perdea în costum de baie! Cum s-a pozat pe o...
A vrut să facă o glumă și a intrat la duș peste soția lui cu...
Fosta soție a lui Mădălin Ionescu face senzație pe internet. Fotografiile care șochează
Mama lui Gigi Becali s-a infectat cu coronavirus! Ce a făcut patronul lui FCSB, după...
Ultimul sondaj înainte de alegeri! Cum stau Nicușor Dan și Gabriela Firea. Asta e diferența!
Ţară care anunţă oficial că se confruntă cu al treilea val al pandemiei de coronavirus:...
Vestea care zguduie scena politică! Președintele ar fi divorțat în mare secret de soția lui
A vrut să facă o glumă și a intrat la duș peste soția lui cu...
Supriză de PROPORȚII după ce a fost reconstruită fața unui CĂLUGĂR medieval. „Seamănă mult prea...
EXCLUSIV: Ce i se întâmplă acum primarului PNL, după ce și-a filmat fiica dezbrăcată, în...
Divorțul anului în showbiz! După 3 ani au pus punct
Ce simtome are bruceloza, noua epidemie izbucnită în China. Bacteria a scăpat dintr-un laborator
Alimentul care îți otrăvește ficatul. TOP 15 mâncăruri de evitat dacă ai ficatul gras
Descoperă România cum nu ai mai văzut-o. Destinaţii de vacanţă magice la doi paşi de...
Este oficial: Românii pot lua 50.000 de euro gratis de la stat pentru a-şi deschide...
Inchide