INTERVIU EXCLUSIV | Monica Stan, regizoarea filmului „Imaculat”, propus pentru o nominalizare la Oscar: ”Nu mi-am dorit să fac un film despre o clinică de dezintoxicare, ci despre lumea prin care trecem cu toții. Cred că multe fete au empatizat cu inabilitatea Dariei de a spune nu”

Publicat: 22/09/2022, 17:27
Actualizat: 22/09/2022, 17:31

Monica Stan continuă, de la debutul ca regizor, cu filmul ”Imaculat”, alături de George Chiper-Lillemark, seria succeselor în cinematografie. După trei premii la prestigiosul Festival de la Veneția din 2021, filmul ”Imaculat” intră în competiția pentru o nominalizare la Premiile Oscar 2023. În primul interviu pe care l-a acordat, în exclusivitate pentru Gândul, după ce filmul ”Imaculat” a fost ales să reprezinte România la Premiile Oscar, Monica Stan vorbește despre șansele filmului românesc de a fi printre cele nominalizate, despre ce înseamnă să faci un film atipic și cât din ea este în personajul Daria, dar și despre ce au simțit ea și echipa ei la Festivalul de la Veneția.

Vestea că „Imaculat” va reprezenta România la o astfel de competiție a luat-o prin suprindere și a bucurat-o nespus. Monica Stan nu este un nume nou în cinematografie, pentru că ea este scenaristă și a regizat scurtmetraje, însă debutul în lungmetraj a adus-o în lumina reflectoarelor la cele mai mari festivaluri de film din lume.

Filmul ”Imaculat”este povestea unei tinere internate într-o clinică de dezintoxicare și a avut ca punct de plecare o experiență din adolescență a regizoarei. Monica Stan spune în interviul pentru Gândul cât din personalul principal Daria este inspirat din ea și din ce a trăit în adolescență, dar și cum și-a ales actorii potriviți pentru roluri atât de grele.

”Imaculat” este un film incomod, crede Monica Stan, care însă scoate la lumină situații cu care se confruntă multă lume, frica de a spune nu pentru a nu deranja, dezechilibrele de putere între femei și bărbați, presiunile care sunt exercitate de către bărbați asupra fetelor tinere și blocajele, incapacitatea de a reacționa în aceste situații în care te simți exploatat sau abuzat în vreun fel.

Academia Americană de Film va anunța în 21 decembrie 2022 lista scurtă pentru nominalizări la Oscar 2023. Cea de-a 95-a gală de decernare a Premiilor Academiei Americane de Film este programată să aibă loc pe 12 martie 2023, la Los Angeles.

Sigur știi ce filme au mai fost pe lista pentru Oscar. Te așteptai ca „Imaculat” să fie alesul? Ce crezi ca a făcut diferența în favoarea ta?

Mi-e foarte greu să zic, pentru că nu știu toate filmele, nu le-am văzut pe toate, am văzut doar o parte dintre ele, dar fiecare film este unic și a fost pur și simplu alegerea membrilor comitetului. Dacă este să analizez alegerea lor, aș putea să spun doar că este una curajoasă, pentru că suntem doi regizori aflați la debut și pentru că propunerea pentru Oscar în cazul nostru este, cumva, neobișnuită și ca abordare cinematografică, deși sunt sigură că și alte filme din lista scurtă ar fi fost niște propuneri neconvenționale. Dar nu mă refer la ele, ci strict la „Imaculat” acum, și efectiv nu aș ști să îți zic exact ce a făcut diferența, probabil că le-a plăcut foarte mult filmul.

Eu am făcut ce alegeri am simțit, fără să mă gândesc la premii, festivaluri și situații de genul acesta. Și de aceea sunt cumva plăcut surprinsă să văd că genul ăsta de alegeri artistice sau ca abordare estetică, cinematografică sunt apreciate. 

Crezi ca exista o rețetă pentru film străin care câștiga la Oscar premiul pentru categorie?

Sincer, eu nu prea urmăresc Oscarurile, adică, este ceva ce e cu mine din copilărie, așa cum e cu toată lumea, este în conștiința noastră colectivă, dar nu pot să zic că am urmărit îndeaproape cine ia premiul pentru cel mai bun film străin. Clar există niște coordonate, niște criterii, dar nu aș putea să le zic eu.

Sunt însă foarte curioasă cum va intra „Imaculat” în această schemă, cum va fi el perceput, venind dintr-un teritoriu atât de diferit și având abordarea asta cinematografică diferită. Oricum, toate filmele care vin la secțiunea de film străin se așteaptă să fie diferite de canonul american.

Dacă nu ai preferințe la capitolul filme câștigătoare de Oscar, spune-mi două-trei filme care îți plac ție mult.

„La Strada”, de Fellini, aș zice, care mi-a plăcut foarte mult, „Jules et Jim”, de François Truffaut, bine,acum zic doar filme vechi, dar astea mi-au venit in minte.

Cat este de greu să faci film în România? Care au fost cele mai mari provocări pentru tine?

Este foarte greu, în sensul în care, după cum știe toată lumea, fondurile sunt insuficiente, toată lumea este în competiție pentru ele, sunt multe filme bune care nu se fac și multe filme care poate vin cu o abordare inovatoare, dar cărora nu li se dă o șansă tocmai pentru că vin cu ceva nou, pentru că și la noi se promovează un canon. În mod involuntar, operezi într-o anumită paradigmă, și, cumva, oamenii aleg proiectele care sunt în paradigma respectivă. Nu neapărat conștient, dar există multe filme diferite care nu au fost finanțate din prima sau au fost finanțate foarte greu, tocmai pentru că veneau cu o abordare experimentală sau pur și simplu nouă, nici măcar experimentală.

Știu că este foarte greu, dar pentru mine aceste griji le-a purtat producătorul meu, Marcian Lazăr, el s-a ocupat de toată partea asta de finanțare a filmului, de tot ce ține de producție, astfel încât eu să mă pot ocupa doar de partea creativă. Din punctul ăsta de vedere, pentru mine nu este greu, din moment ce am toate resursele necesare. Dar chiar și dacă am mai puține resurse, mă pot adapta, pot găsi soluții. Cam așa stau lucrurile, dacă ai un producător bun alături, nu ești nevoit să te îngrijești și de alte lucruri.

De ce îți era frică înainte de a decide că vrei să faci regie de film?

Da, mi-a fost frică, dar asta înainte să mă hotărăsc să regizez „Imaculat”. Adică, în momentul în care m-am hotărât să regizez „Imaculat”, nu mai aveam frică. Înainte, mă temeam că nu pot, că regia nu este de mine, aveam tot felul de convingeri în subconștientul meu, care operau demult, operau pe niște principii false, eu neavând un background artistic, nefăcând școala de film, și aveam tot felul de prejudecăți legat de ce înseamnă să fii regizor, care, evident, erau false. În momentul în care nu le-am mai avut, atunci am și putut să regizez. 

Monica Stan și George Chiper-Lillemark, regizorii filmului „Imaculat”, propunerea României pentru o nominalizare la Premiul Oscar 2023

Aveai în minte nume pentru distribuția „Imaculat”? Actori pe care îi vedeai în anumite roluri? 

Îl aveam în minte pe Digudai (Vasile Pavel, n.r.), el era singurul pe care îl știam și mi-l doream, pentru că îl văzusem în primul lui film și îmi plăcuse foarte mult de el. Personajul lui, Spartac, din „Imaculat” este unul foarte greu de reprezentat într-un actor într-un fel autentic, așa că doar pe Digudai îl vedeam pe rolul ăla.

Pentru restul actorilor, însă, am făcut casting, a fost unul foarte lung, în special pentru rolul Dariei, care este rolul principal, și cred că am văzut aproape toate actrițele de vârsta ei din vara aia, în 2019. Castingul a dura foarte mult, a implicat multe probe, Ana Dumitrașcu a trecut prin mai multe probe până a ajuns să fie aleasă în final și toată treaba asta a implicat multe probe de improvizație, dar și multe probe între ea și ceilalți actori, ca să văd cum se formează dinamica de grup, dinamica individuală între ea și bărbați, așa, luați la rând. Castingul a implicat mai multe faze și a fost destul de complex. 

Cât din tine este în Daria? Nu la fir narativ mă refer, ci la poveste în sine și la ce reușește ea să transmită

Cred că, pentru mine, Daria a fost mereu un mister, pentru că atunci când scrii personaje inspirate din tine, ai cumva un punct orb, pentru că tu nu te vezi din exterior, motiv pentru care nu vezi nici personajul cu atâta claritate. Eu bazam personajul ăsta pe mine în sensul de pasivitate și ca gen de reacții la situații și la situații în general cu bărbați, la situații în care i se cere ceva și ea nu poate să zică nu, în sensul ăsta. În modul ăsta personajul este bazat pe mine încă din scenariu, deci doar ca reacții, nu neapărat ca poveste sau ce s-a întâmplat acolo. Deci, partea mea a fost cea de reacții ale personajului. Evident, Ana a pus mult și din ea, asta îmi și doream.

Sunt multe similitudini cu felul în care eram eu și cu o anumită frică de a-mi asuma anumite decizii pentru a nu deranja oamenii, și asta se simte. Și Ana a construit foarte bine această latură a personajului.

Poate că o diferență ar fi că eu eram puțin mai verbală, adică încercam să explic anumite decizii pe care le luam, dar asta e o diferență minoră și nu putea să apară în film, nici nu îmi doream asta. Dar este interesant de privit personajul așa, acum și de comparat cu felul în care eram eu la vârsta aia. Mi se pare foarte interesant ca exercițiu.

Ce-ți place cel mai mult la Daria? Crezi că ajută personajul ăsta tinerii aflați în aceeași situație sau care au prieteni, cunoscuți care se confruntă cu astfel de probleme?

Ce îmi place mie cel mai mult la Daria este tocmai acest mister al ei care te face pe tine ca spectator să proiectezi ce simți tu și ce vrei tu, și în felul acesta ajungi să îți pui întrebări nu legate de comportamentul ei, ci să îți pui întrebări legate de tine. Asta îmi place foarte mult la ea, de aceea mulți spectatori vin cu interpretări diferite ale comportamentului ei și pun întrebări diferite, pun altfel problema. Mi se pare foarte interesant ca metodă de autogestionare.

Cum ajută personajul ăsta tinerii? Mai ales pentru fete – deși și de la băieți am primit feedback cum că s-au identificat cu personajul -, au simțit că sunt reprezentate de personaj. Poate pentru că este genul de personaj care nu apare foarte mult în filme, un personaj feminin pasiv sau mai degrabă care pare a fi pasiv, care are genul ăsta de relaționare cu lumea și care este forte mult pe păstrarea armoniei și a relațiilor cu cei din jur, și din cauza asta se pune în niște situații compromițătoare.

Cred că multe fete au empatizat cu inabilitatea Dariei de a spune nu, o inabilitate pentru care ele s-au blamat de multe ori când au trăit-o. Și cred că ajută foarte mult filmul cu această parte de învinovățire. Te înțelegi mai bine, înțelegi de ce nu reacționezi în anumite momente și poate înțelegi că nu e cazul să te blamezi.

Un alt punct ar fi că înțelegi că în anumite momente tu nu reacționezi și ăsta este motivul pentru care ți se întâmplă anumite lucruri, pentru că tu, practic, îți dai consimțământul prin simplul fapt că nu zici nimic și atunci, tu, ca tânăr, începi să te gândești mai clar ce înseamnă să îți dai consimțământul, ce vor oamenii de la tine, pentru a nu mai ajunge în aceste situații în care te simți exploatat sau abuzat în vreun fel.

Scenă de pe platoul de filmare pentru lungmetrajul „Imaculat”, propunerea României pentru o nominalizare la Premiile Oscar 2023

Cum te-a ajutat backgroundul tău academic in dezvoltarea acestui personaj? Ai studii de psihologie, nu?

Cred că m-a ajutat involuntar, în sensul că am reușit să privesc lucrurile ca pe o dinamică în care intri și în care fiecare este un pion, de fapt. Nu e ceva ce poți pune doar pe seama unui personaj.

Noi, la psihologie, priveam totul nu ca o chestie de personalitate a individului, nici ca pe o chestie pur situațională, ci ca pe o interacțiune între individ și situație. Și cred că acest interacționism, acest aspect de interacțiune între situație și individ – pentru că asta m-a interesat mult în „Imaculat”, cum situația afectează individul și cum individul afectează situația, și cum un individ poate reacționa diferit în situații diferite -, cred că în sensul ăsta m-a ajutat foarte mult, în înțelegerea acestei dinamici și să privesc din unghiul ăsta toată povestea. 

Este lumea aia din clinica de dezintoxicare o oglindă a societății românești?

Nu știu dacă aș zice că este doar a societății românești, aș zice că poate fi a societății, în general. Evident, clinica este un fel de microcosmos în care forțele sociale sunt amplificate. Ele există și la nivelul societății, într-o formă mai diluată.

În primul rând, există acest dezechilibru între femei și bărbați, mai ales la vârsta aceasta a Dariei, aceste presiuni care sunt exercitate de către bărbați asupra fetelor tinere și genul acesta de reacție la presiuni pe care îl are Daria. Deci, da, chiar poate fi făcută o paralelă între ce se întâmplă în film și ce se întâmplă în societate.

Eu nici nu mi-am dorit să fac un film despre o clinică de dezintoxicare, mi-am dorit să fac un film despre lumea prin care trecem cu toții, nu doar cei dependenți. Aș zice că acest gen de relații de putere pe care, din păcate, le regăsim și în mediile profesionale, dar și în mediile personale, acestea sunt cele pe care le regăsești în societate, în diverse grupuri, în diverse forme, fie că este un context sexual, fie că e un context non sexual și e doar o chestie de putere. Acesta este lucrul care m-a interesat în film și care se traduce foarte mult și în societate.

Ce a fost cel mai greu de făcut în filmul asta? Iți amintești de momente dificile de pe platou?

Când am filmat secvențele delicate dintre actori, secvențele în care Daria este în pericol sau cumva sub presiunea bărbaților și există acolo o tensiune sexuală, acolo m-am simțit pusă în dificultate, oarecum, pentru că îmi doream foarte mult să protejez actrița, dar în același timp secvența era tensionată.

De exemplu, secvența în care Daria îl întâlnește pe Spartac prima oară. Aceea este o secvență foarte tensionată și a fost cea mai grea pentru mine.

Mă străduiam să fac să fie totul confortabil pentru ea, și pentru Digudai, pentru că și pentru el era stresant, și în același timp să îmi și iasă secvența, care era una extrem de delicată, care implică atingeri, apropiere fizică, dar în același timp să îi protejez pe amândoi, să fie totul cât mai safe și mai ok pentru ei.

Cum poți face asta, tu, ca regizor?

Cred că este cel mai important să comunici cu actorii, să le dai mereu șansa să se exprime, dacă ceva nu e în regulă, dacă ceva le dă o stare de disconfort sau de anxietate.

Uneori este foarte greu, pentru că actorii lucrează cu emoțiile astea, deci e posibil ca uneori să nu își dea seama când ceva merge prea departe, așa că trebuie să fii și tu atent, să atenționezi actorul și să simți că e ceva dificil pentru el, să îl iei și să vorbești cu el, să te asiguri că este ok totul. Trebuie să vezi cum percepe el situația respectivă, pentru că actorii cu care am lucrat eu sunt foarte generoși și sunt gata să dea totul în secvență, dar ca regizor ai responsabilitatea să le pui niște limite, ca să nu ajungă să dea mai mult decât le este lor bine și decât e necesar pentru secvență.

Nu este un film românesc tipic. Ce crezi că a contribuit la succesul pe care l-a avut la publicul din România? Cum percep oamenii filmul tău? 

Și eu am fost surprinsă de felul în care a fost primit filmul. Bine, sunt percepții diferite, dar există și niște patternuri care reies din reacții. El a fost perceput bine. Oamenii care au vorbit cu mine la proiecții, după proiecții, care m-au căutat după, au fost destul de diferiți, de vârste diferite, și bărbați, și femei, din medii diferite, chiar și din diferite țări. Am fost surprinsă de reacția publicului, care a fost atât de deschisă și de caldă.

Eu am un stres când văd filmul, pentru că este un film foarte incomod, asta e starea pe care ți-o dă, și mie mi-e foarte greu să accept că pun oamenii în situația asta, mai ales că eu sunt o persoană care se ferește de disconfort.

Pentru mine, este foarte stresant să stau la proiecții, dar oamenii percep faptul că, deși se supun acestui disconfort cinematografic, câștigă ceva, au înțeles ceva mai bine, se raportează foarte mult la Daria, se identifică mai mult cu ea, se identifică mai mult cu starea asta de paralizie în fața presiunii celorlalți.

Cred că filmul ăsta vorbește de multe mecanisme psihologice cu care se confruntă toată lumea, nu ține de o tipologie de personaj, cu toții ne confruntăm cu situațiile astea, într-o mai mică sau mai mare măsură, în mod evident, la o scară micro, dar le recunoaștem și asta se simte din reacția publicului. 

Ai pomenit mai devreme de felul în care a perceput publicul din toată lumea filmul tău. Să ne întoarcem la Veneția. Ce îți amintești de acolo? Cum a fost? Te-ai așteptat să fii premiată?

În primul rând, îmi aduc aminte rochia mea albă, pentru că mi-am dorit să am o rochie albă la premieră, și îmi aduc aminte cât erau de frumoși toți din echipă, și mai ales îmi aduc aminte reacțiile actorilor care nu mai văzuseră filmul. Ana (Ana Dumitrașcu – Daria, n.r.), Cezar (Cezar Grumăzescu – Costea, n.r.) și Digudai (Pavel Vasile – Spartac, n.r.) îl vedeau pentru prima oară și eu, în timpul proiecției, tot trăgeam cu ochiul la ei, ca să le văd reacțiile, iar ei erau atât de entuziamați și Ana râdea la toate secvențele. Da, nu era nimic de râs, dar asta era reacția ei la ce se întâmpla pe ecran.

La bucuria lor, la asta mă gândesc când vine vorba despre Veneția. Îmi aduc aminte de discuțiile cu oamenii care au fost la proiecție și la percepția lor și îmi aduc aminte de juriul format din tineri care ne-a dat premiul Giornate degli Autori, pentru că am putut să ascultăm dezbaterea lor live și a fost pentru prima oară când eu auzeam păreri despre film. Mi se părea incredibil, pentru că auzeam și păreri pro, și păreri contra, am ascultat cu sufletul la gură toate părerile, mi se păreau atât de interesante, tinerii aceia erau atât de complecși în gândire.

Cum s-a schimbat viața ta după premiile de la Festivalul de Film de la Veneția? Sau, mai bine spus, s-a schimbat în vreun fel?

În ceea ce mă privește, nu s-a schimbat nimic, pentru că felul în care îmi văd viața și ceea ce vreau să fac nu este influențat de premii. Cred că mi s-a schimbat viața pentru că am devenit un om puțin mai public, în sensul că s-a atras atenția asupra mea și asupra filmului, și efectiv oamenii au venit mai mult la film. Ăsta a fost cel mai mare impact și de asta m-am și bucurat cel mai mult, că premiile au oferit vizibilitate filmului.

Ce planuri ai în viitorul apropiat, la ce lucrezi?

Abia aștept să îmi fac urmăatoarele proiecte, deja am o listă cu proiecte la care îmi doresc mult să lucrez. Îmi doresc să scriu foarte mult, îmi doresc să scriu și film, dar și proză, îmi doresc să experimentez și cu alte forme artistice, dar, evident, cel mai mult îmi doresc să continui cu filmul, am acum, pe termen mai scurt, un scurtmetraj și, pe termen mai lung, am în plan dezvolatrea următorului lungmetraj.

Foto: Profimedia Images și arhiva personală a Monicăi Stan


CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV | Regizoarea Monica Stan, prima declarație după ce filmul ”Imaculat” a intrat în competiția pentru o nominalizare la Premiile Oscar 2023: ”Este o surpriză, sunt extrem de fericită”

”Imaculat” este propunerea României pentru o nominalizare la categoria ”Cel mai bun film internațional” la Premiile Oscar 2023

INTERVIU | Alina Grigore, regizoarea filmului „Crai Nou”, câștigător al Festivalului de la San Sebastian în 2021: „Este foarte important ca un actor să aibă libertate. Nu aș pune pe nimeni niciodată într-o situație inconfortabilă, de dragul actului creativ”