INTERVIU | Alina Grigore, regizoarea filmului „Crai Nou”, câștigător al Festivalului de la San Sebastian în 2021: „Este foarte important ca un actor să aibă libertate. Nu aș pune pe nimeni niciodată într-o situație inconfortabilă, de dragul actului creativ”

Publicat: 21/09/2022, 12:19

Alina Grigore este regizoarea filmului „Crai Nou”, marele câștigător de la ediția din 2021 a Festivalului de Film de la San Sebastian. Lungmetrajul reprezintă debutul Alinei Grigore în regie și a fost votat în mod unanim de juriu pentru Scoica de Aur.

Anul acesta, Alina Grigore s-a reîntors la San Sebastian în rolul de jurat, așa că a vorbit cu Gândul, în exclusivitate, despre procesul creativ, motivele pentru care a făcut acest film, cum a ales distribuția și cum se simte în rolul de regizor.

Cea de-a 70-a ediție a Festivalului de Film de la San Sebastian are loc în perioada 16-24 septembrie.

Care a fost resortul care te-a determinat să faci filmul „Crai nou”? Știam că are la bază niște experiențe personale, dar ne poți spune mai multe despre asta?

Cred că s-a legat mai degrabă de experiența mea din copilărie, când eu am fost efectiv nevoită să dau din coate ca să mă autoeduc. Eu, clasa întâi și clasa a doua (sau chiar toată școala primară, nu-mi mai aduc aminte exact) le-am făcut într-un sat din Neamț. Mergeam pe jos aproape un kilometru prin zăpadă, cu cizmele ude, nemâncată, deci, eram unul dintre copiii ăia pe care acum încercăm să îi ajutăm cu tot ce putem. Și, cumva, am avut mai multe șocuri, pentru că m-am mutat în Piatra Neamț la o școală foarte bună și nu făceam față. Tehnic, nu reușeam să mă ridic la nivelul ăla, eu fiind un copil foarte curios, de altfel. Apoi m-am mutat la altă școală, mai bună, și la fel, și cumva mi-am dat seama încă de pe atunci că ce învățasem eu nu avea nicio legătură cu se ce făcea în alte școli, deși avusesem învățători dedicați. Am avut toată viața mea noroc de niște profesori foarte dedicați, peste tot. Inclusiv la școala de la țară, învățătoarea aceea își dădea tot interesul. Îmi aduc aminte că făcea greșeli gramaticale, dar eu o simțeam că ea își dă acolo tot interesul.

Cred că am simit exact treaba asta și ce înseamnă să te naști într-un mediu privilegiat sau neprivilegiat și mediul exterior să îți ofere sau nu, să-ți fure sau nu oportunitățile.

Și, cumva, mi s-a părut că nu se vorbește deloc despre acești copii de la țară, care se dezvoltă multilateral, prin simplu fapt că ei mulg și o vacă. Ei au un privilegiu, culmea, într-un fel, dar, pe de altă partea, nu a existat niciodată încredere în sistem, în educație, și atunci sunt multe cazuri în care familia și comunitatea nu îi încurajează să meargă la școală, așa că foarte mulți dintre ei nu vor reuși să termine o formă de studii. Noi cred că am fost trei în clasa aia de la țară care am reușit să facem cu adevărat ceva după aia, adică am făcut o facultate, spre exemplu. Și zic trei, așa, cu indulgență, dar e posibil să nu fie așa. Cred totuși că trei: am fost eu, Alexandru și Andreea. Și nu eram tocilarii clasei sau ceva de genul ăsta, pur și simplu părinții mei au fost interesați de asta, părinții Andreei la fel și cred că mama lui Alexandru era învățătoare, deci, iată care au fost în realitate motivele pentru care educația a contat.

Și este atât de trist că realitatea nu s-a schimbat de când erai tu copil, ba uneori am senzația că acum este ceva mai rău, pentru că e sărăcie mare.

Exact asta a fost șocant și pentru mine. Peste câțiva ani, m-am întors și mă gândeam că, uite, au plecat mulți în Italia, la muncă, pentru o viață mai bună, dar am constatat cu stupoare în primul rând că sunt mult mai puține clase de elevi. Pe vremea mea erau până pe la G, dacă nu chiar mai mult, acum sunt maximum A, B, C. Era toată lumea în Italia la muncă, dar copiii mari cresc copiii mai mici, fără părinți, pentru că efectiv ei devin părinții fraților mai mici și asta cu educația e o treabă secundară.

Este o lipsă de interes majoră pentru școală, nu de acolo se fac banii, nu de acolo îți capeți valorile despre care ai învățat că sunt cele care contează. Așa că pentru mine a fost un șoc să îmi dau seama ce se întâmplă, pentru că se pare că față de când am făcut eu școala acolo e și mai rău; mie nu mi se pare că s-a îmbunătățit ceva.

Ce ți s-a părut cel mai complicat în procesul de creație la filmul „Crai nou?” Care a fost cel mai greu moment despre care îți amintești? Care sunt lucrurile pe care construiești? 

Eu am această obsesie cu interdisciplinaritatea. Mă refer la creatorii care lucrează împreună, la toți cei care pot avea un aport creativ, de la scenariu până la actori, editori. Și atunci, pentru mine, cel mai important este să creez un mediu favorabil, să existe un ambient plăcut și creativ, în care să putem să comunicăm și să lucrăm bine. Acesta este cel mai important lucru și motivul pentru care unul dintre cele mai grele momente a fost acela când, din tot felul de motive, un membru al echipei nu a mai putut să vină.

Secvență din filmul ”Crai Nou” / ”Blue Moon”, regia Alina Grigore

Dar, altfel, eu sunt foarte adaptabilă, cred că asta este calitatea mea principală și îmi place să înțeleg ce se întâmplă cu celălalt, ce se întâmplă în contextul respectiv și, în funcție de asta, să comunicăm și să lucrăm, și pe asta cumva o raportez la felul în care lucrez creativ.

Adică, mă interesează, chiar dacă avem un scenariu fix, să știu ce povești au actorii în spate sau cu ce au vrut ei să vină în rolurile pe care le au. Ei oricum ajung să reprezinte cu adevărat povestea asta.

Acum, să nu-ți imaginezi că ne așezăm cu toții la masă și ne apucăm să aruncăm cu toate ideile pe care le avem. Pur și simplu au fost discuții, concesii și cooperare. Lucruri de genul, eu am spus să ia un cadru de aproape și mi s-a adus argumentul peisajului, că de asta nu am rămas să filmăm totul în București. Și a apărut apoi ideea ca măcar un personaj să vadă totul și să mergem pe două lentile, să vezi și ce i se întâmplă lui, și ce i se întâmplă ei. Genul ăsta de colaborare a existat între noi. Deci, cred că asta este cel mai important.

Deși partea financiară nu a existat, eu nu am simțit asta, pentru că am venit cu toate resursele de acasă, efectiv, și toată lumea a făcut în așa fel încât lucrurile să funcționeze, și toată echipa a avut un aport la actul creativ. Acum, nu aș vrea să se înțeleagă că oamenii nu au fost plătiți. 

Cât de important este actorul în povestea ta?

Este extrem de important ca un actor să aibă libertate. Dacă el este doar o mașinărie și nu are libertatea de mișcare, tu ai să fii un mic regizor Dumnezeu și ai să ai un produs foarte bun. Genul ăsta de produse unde există un cap care le subordonează pe toate celelalte, doar că mi se pare că amprenta este vizibilă pe fiecare film în parte. Pe când așa, tu îți dai libertatea să coordonezi și să devii o culoare într-un curcubeu, și creați împreună ceva. Da, poate că nu o să fie la fel de bine organizat, dar cu siguranță că o să aibă un alt stil de impact, unul emoțional.

Pentru că tot ai ajuns la impactul emoțional. E o scenă de violență în filmul tău. E făcută pe bune sau e „trișată”?

Nu aș pune pe nimeni niciodată într-o situație inconfortabilă, de dragul actului creativ. Asta am discutat de la început și cu actorii, și cu toată lumea.

Deci, da, a fost totul trucat, nu aș fi făcut asta niciodată și nu cred în genul ăsta de lucruri. Spre exemplu, există foarte mulți regizori care își emoționează actorii înainte de anumite scene, mai țipă la ei, se comportă puțin urât, îi descurajează, ca să îi vulnerabilizeze și să îi ducă în ce direcție vor ei. Mie, asta mi se pare o prostie, pentru că un actor bun se vulnerabilizează în funcție de text. Înțelege textul și prin acest tip de înțelegere a textului ajunge la vulnerabilizare. Dacă tu ai nevoie de asemenea unelte, înseamnă că în locul tău poate oricine să regizeze. Oricine. Inclusiv un domn de la Spitalul 9.

Cum ai ales echipa pentru filmul ăsta?

Am luat oameni cu care mă știam destul de bine, pentru că eu cred destul de tare în asta, cred că, la un debut, am nevoie de niște oameni pe care îi știu bine și cu care pot comunica foarte bine, oameni ale căror mecanisme de gândire le cunosc și atunci, cumva, am ales să lucrez cu oameni cu care mai lucrasem anterior.

Totuși, uite, Mircea Postelnicu a fost nou, dar ne-am înțeles așa, dintr-o privire. A fost, de altfel, singurul personaj pentru care am dat casting. El, pur și simplu s-a potrivit foarte bine în rol și m-a impresionat felul în care lucrează, seriozitatea lui. Este un om foarte dibace și își face treaba foarte, foarte bine, și simți că trebuie doar să îi zici: „Auzi, Mircea!” Și el zice: ”Da, da”, și face ce ai avut tu în minte”.

Cum a fost rolul de regizor pentru tine? Te-ai simțit confortabil din prima?

La mine, seva asta se trage din pedagogie. În sensul în care, atunci când a venit Adrian Sitaru la „Ilegitim”, eu am lucrat cumva ca pedagog cu actorii și el mi-a spus că, pe lângă că știu să scriu, pot lucra așa cu actorii, cam asta trebuie să fac pentru regie, cu camera mă mai ajută el. Și mi-a spus să mă gândesc dacă îmi place asta, pentru că ar trebui să o fac.

Și îmi place foarte, foarte mult, pedagogia este pe primul loc, dar regia este pe locul următor.

A fost naturală trecerea asta? Ai avut dificultăți, ai avut frici legate de asta?

L-am avut pe Sitaru pe post de înger păzitor, el a fost tot timpul lângă mine, eu am stat pe lângă el la celelalte filme, am stat pe lângă el la „Ilegitim”, așa că a fost o trecere foarte naturală pentru mine.

Cea mai mare frică a mea a fost în prima zi de filmare, de fapt, înainte de prima zi de filmare, când a coborât echipa tehnică, când au venit băieții cu toate structurile alea metalice și m-am gândit pentru o secundă la cum o să comunic eu cu ei. Dar a fost foarte mișto, pentru că sunt niște tipi super profesioniști și ne-am înțeles de minune.

Foto: Profimedia Images


CITEȘTE ȘI:

INTERVIU | După succesul din 2021, cu filmul ”Crai nou”, regizoarea Alina Grigore revine la Festivalul de la San Sebastian în juriu: ”În viața mea s-au întâmplat extrem de multe schimbări. Simt că vin să scriu puțin peste istoria de anul trecut”