Infodemia de Coronavirus. Click-uri, like-uri și hashtag-uri

Trăim o epocă a bombardamentului informaţional, a abundenţei informaţionale, şi nu a penuriei informaţionale, iar criza globală legată de noul coronavirus ilustrează perfect această trăsătură.

Pe 4 februarie, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat această criză globală ca fiind „prima “infodemie masivă răspândită prin reţelele sociale”; prin infodemie, OMS înţelegând “o supraabundenţă de informaţii – unele corecte, altele nu – care îngreunează accesul oamenilor la surse de încredere tocmai când au mai multă nevoie de ele”.

Riscul incendiilor digitale într-o lume hiperconectată

Panicile, vârtejurile emoționale și informaționale nu reprezintă neapărat ceva nou. Douglas Rushkoff a lansat încă din 1994 termenul “media virale” (ce termen!) în cartea „Media virus: hidden agendas in popular culture”, subliniind că, asemenea unui virus, mesajul media se răspândește ca urmare a felului în care reacționează cu mediul de primire, nu ca urmare a unor trăsături intrinseci; prin urmare, când studiem viralitatea, e mai puțin important de zăbovit asupra conținutului, cât asupra „sistemului imunitar” al audienței, asupra preocupărilor, predispozițiilor, fantasmelor, frustrărilor latente, care își găsesc un făgaș de exprimare pornind de la mesajul inițial: „atât virusurile biologice, cât și cele media ne spun mult mai multe despre corpul care le primește decât despre ele însele”.

Este vorba despre slăbiciuni mai vechi ale corpului social, manifeste inclusiv în perioade în care transmiterea și amplificarea zvonurilor, panicilor, conspirațiilor  se făceau doar prin viu grai. Mass media tradiționale au oferit un adevărat megafon acestor slăbiciuni; iar platformele digitale, a căror ascensiune și răspândire le depășesc cu mult pe cele ale mass media tradiționale, au creat turbulenţe, au dislocuit obiceiuri, forme de oganizare social; au creat ceea ce specialiștii numesc „dezordine informațională”.

În 2013, Raportul privind riscurile globale, realizat de Forumul Economic Mondial, vorbea despre „incendiile digitale într-o lume hiperconectată”, susținând că „riscul global al dezinformării digitale masive se află în centrul unei constelații de riscuri de natură tehnologică și geopolitică”. Actuala criză a noului coronavirus este un astfel de incendiu mistuitor răspândit prin platformele digitale, un fenomen nou în care se întâlnesc mai multe tendinţe: invadarea spațiilor publice și personale de către tehnologie; omniprezența și atotputernicia ecosistemului digital, dominat de platforme, de algoritmi, big data și motoare de căutare; viralizarea și hibridizarea comunicării; transformarea emoțiilor și opiniilor noastre în adevărate poligoane de încercare.

Fenomen global, dar manifestări locale

România nu este încă afectată de epidemia propriu-zisă. Dar infodemia?

Spațiul public românesc are o adevărată tradiție în ceea ce privește mişcările bruşte, emoţiile exacerbate şi eclipsele de discernământ. De ceva timp, decizii importante – luate în context electoral sau nu – sunt luate sub imperiul emoțiilor, creând impresia că emoțiile, iar nu mass media, nici măcar social media, sunt a patra putere în stat.

În cazul fenomenului despre care vorbim – infodemia și manifestările sale locale –  „beneficiem” de aceste slăbiciuni structurale ale spațiului public (fragmentarea polarizarea, chiar radicalizarea, dictatura emoțiilor, demonizarea mass media tradiționale pe platformele digitale și invers); la care se adaugă experiența crizelor majore avîndu-și originea în domeniul medical (incendiul de la maternitatea Giulești, Hexi Pharma, campaniile anti-vaccinare, incendiul de la clubul Colectiv).

Aceste crize – rămase nerezolvate (și) din punctul de vedere al comunicării – au erodat încrederea în autorități, instituții, expertiză, posibil chiar încrederea în guvernare. Au „injectat” în spațiul public românesc câteva dominante: discursul anti-sistem și cel conspiraționist; părelologia – falsa impresie că se poate trece cu ușurință dintr-un domeniu de expertiză într-altul; recrudescența sentimentului pseudo-religios („numai Dumnezeu ne mai poate salva!”) și a gândirii magice, cuplată cu tentația „întoarcerii la natură” (ceaiuri, leacuri băbești, vindecări miraculoase în urma îmbrățișării arborilor).

Este falsă impresia că aceste trăsături și comportamente ar fi specifice „celor de la țară”, ele putând fi identificate în rândurile unor categorii socio-demografice dintre cele mai diverse, uneori chiar în inima zonelor celor mai urbanizate și mai dinamice ale societății românești; mariajul dintre discursul magic, pseudo-religios și cel neo-liberal, cosmopolit este o trăsătură nouă a spațiului public local, mai ales în componenta sa digitală.

Cum ne-am putea vaccina împotriva infodemiei?

Prima sugestia pe care mi-o permit pare utopică, dat fiind contextul pe care tocmai l-am zugrăvit: puțin mai multă încredere în informațiile oficiale, în informațiile puse în circulație de experți (în cazul acesta, doctori sau decidenți din domeniul politicilor de sănătate). Este greu, într-un context mai larg în care părinții sunt printre picioarele profesorilor pentru că „ei știu cel mai bine ce e bine pentru copilul lor”; sau într-unul în care chiar medicii de familie sunt, uneori, cei care alimentează suspiciunea cu privire la vaccinare; sau într-un context în care, oameni în toată firea fiind, putem da crezare zvonurilor cu privire la arderea și ascunderea cadavrelor; sau într-un context în care chiar decidenți, unii cu înalte funcții în stat, se declară ei înșiși împotriva statului, invocând incompetența, ineficiența,  corupția.

În ceea ce privește „utilizatorul final”, mai ales cel conectat, în mod curent, la toate ecranele și toate dispozitivele posibile, poate nu ar strica o perioadă de „detoxifiere digitală”, de diversificare a „meniului informațional”, care să îmbine prezența – mai rezervată – pe platformele digitale, dar și accesarea presei tradiționale și a surselor oficiale. Ar fi vorba despre auto-impunerea unei „carantine digitale”, a unei perioade în care ar putea fi evitate indignările facile, generalizările imposibil de contrazis, micile sau marile cruciade pe bază de click-uri, like-uri și hashtag-uri.