Dictatorii secolului XXI: șefii de stat care au ajuns la putere prin mijloace democratice
În ultimele decenii, această definiție pare însă a se schimba și observăm o nouă formă de dictatură, una adaptată la realitățile erei globale și a noilor tehnologii. Acești dictatori folosesc puterea obținută printr-un vot (cel puțin în teorie) democratic pentru a elimina, gradual, orice fel de opoziție sau sisteme de tipul checks & balances, necesare de altfel pentru funcționarea corectă a unei democrații. Mai important, de multe ori ei fac acest lucru fără a folosi violența.
Există, desigur, și o a doua categorie: cea a șefilor de stat care încearcă să modifice starea de fapt după bunul lor plac. Aici am fi inclus, în mod normal, doar lideri precum Kim Jong-Un sau proaspăt alesul președinte al statului Filipine, Rodrigo Duterte. Evenimentele de anul acesta au făcut însă ca linia de demarcație dintre aceste două categorii să fie din ce în ce mai ștearsă.
Vladimir Putin și acțiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei sau Ercep Erdogan și procesul său de „purificare” a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.
În 1982, în mai mult de un sfert din statele nedemocratice ale lumii exista un conflict în interiorul granițelor; în 2012, procentajul ajunsese la doar 6%. În aceeași perioadă de timp, numărul statelor nedemocratice fără conducători aleși s-a redus la jumătate.
Iar acest aspect este unul extrem de important, pe care mulți dintre noii dictatori se bazează: Hugo Chavez, spre exemplu, a câștigat alegerile din 1998 în Venezuela în cadrul unui proces electoral considerat de observatori ca fiind „cel mai transparent din istoria statului”.
Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deși avertizat în numeroase rânduri de structurile internaționale că acțiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situația internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea – în condițiile în care un astfel de act legislativ ar fi șters practic șansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunțând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede și situațiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situația din Turcia?”.
„În Turcia, drepturile omului sunt încălcate în mod flagrant. Constat cu tristețe, dar nu cu mirare, că SUA, NATO, UE n-au depășit câteva dubii lansate în legătură cu situația din Turcia. Din motive practice, americanii și ceilalți parteneri din NATO au închis ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor omului care a îndepărtat Turcia de linia pe care NATO și-a asumat-o. Mă așteptam ca NATO să fie cât se poate de categorică. Situația se deteriorează pe zi ce trece. Eu văd că în Turcia teroarea este instalată de Erdogan și de aliații săi”, a spus Cristian Pîrvulescu.
Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câștigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea și angajarea unor lunetiști pentru a-i prinde pe cei care comit infracțiuni considerate majore și care se opun arestării. „Cei care distrug viețile copiilor noștri vor fi distruși”, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară țara mea vor fi omorâți. Pur și simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.” Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracțiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce ești spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracțiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun”, a spus el.