Nory, Zița sau Vitoria Lipan? Care este cel mai feminist personaj din literatura română? Cum răspund la această întrebare Simona Popescu, Mircea Cărtărescu și alți scriitori
Mircea Cărtărescu – Nory, personajul Hortensiei Papadat-Bengescu din romanul Rădăcini (apare și în altele). Este de fapt aproape și singurul. Feminismul e o ideologie relativ nouă în lume, iar în părțile noastre încă și mai nouă. Chiar și Nory e mai degrabă un fel de sufragetă. De la o vreme avem câteva scriitoare, mai ales poete, declarat feministe, dar un personaj feminist n-a apărut, sau nu-l știu eu, în romanele noastre contemporane.
Simona Popescu – Cel mai feminist personaj din literatura română? Îmi vine în minte automat dârza, perseverenta Vitoria Lipan (din Baltagul, romanul lui Mihail Sadoveanu), luptătoare pentru justiție și dreptate, care pornește în căutarea soțului ei dispărut, ciobanul Nechifor Lipan (omorât în condiții dubioase). O femeie puternică într-o lume de bărbați. Sau poate Nory Baldovin, din romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite – o fată dezinhibată și… bărbată. Totuși…, chiar dacă nu i se potrivește cuvântul „feminist”, în sensul deja încetățenit al termenului, mi-aș îndrepta atenția spre Zenobia, personajul din romanul cu același nume al lui Gellu Naum. Autorul spunea undeva că a încercat să transmită credința lui profundă în spiritul feminin, „care e un lucru foarte important”. Într-un fel, însuși poetul suprarealist e un feminist! Pentru el, Zenobia reprezenta „mirificul dezlegat”, „datorită ei, cele mai neînsemnate gesturi căpătau greutate”, ea cunoaște bine rostul lumii și e, împreună cu iubitul ei (Gellu), apărătoarea dragostei pe lume și a poeziei. O fi și asta… feminism?
Mircea Vasilescu – „Stau câteodată și-mi aduc aminte” – vorba lui Creangă – ce ni s-a spus nouă la liceu (ba chiar și la facultate) despre Zița. Cum care Zița? Sora Vetei, din O noapte furtunoasă. Și-mi aduc aminte că ni s-a spus, în esență, așa: că e o demimondenă, o superficială, o semidoctă (pentru că citește Dramele Parisului, nu-i capabilă – mă-nțelegi – să citească și ea ceva mai acătării), că a învățat „trei ani la pansion” (adică n-a fost în stare de mai mult). Una peste alta, am învățat la școală că e un personaj cam ridicol care, vorba lui Jupân Dumitrache, „fată frumoasă, modistă și învățată și trei ani la pansion, să-și mănânce ea tinerețele cu un ăla…”, adică cu Ghiță Țircădău, care (zice Nae Ipingescu) „a tratat-o cu insulte și cu bătaie”. (Caz de violență domestică, așa s-ar zice azi…)
„Mai târziu, mult mai târziu” (cum spune Ion Barbu), după ce am mai citit ce m-am priceput, m-am gândit că Zița ar putea fi privită și altfel. Ar trebui pusă în contextul societății românești de atunci. Carevasăzică: a învățat trei ani la pansion (într-o vreme când femeile nu prea făceau școală), e divorțată (într-o vreme când femeile divorțate erau rău privite de societate – eșuate, ratate, dacă nu chiar mai rău, pentru că „n-au fost în stare să țină casa”), citește (da, Dramele Parisului, dar citește: în secolul al XIX-lea, publicul literaturii era preponderent feminin, dincolo de gusturi și de genuri literare, deci ele, femeile, au contribuit la crearea unui public al literaturii). Și, în plus, are o fire independentă și nu ezită s-o afirme: „jună sunt, de nimini nu depand” sau „nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine!”.
Nu cumva Zița e mai interesantă decât ne-au spus criticii literari și manualele școlare? Da, sigur, Nenea Iancu pare mai degrabă s-o ironizeze (e o veche dispută, nu-i loc pentru ea aici: „Caragiale își iubește personajele au ba? Pe care?”), dar putem trece cumva peste asta. Sociologic vorbind, Caragiale surprinde perfect și esențial o femeie în curs de modernizare (în amestecul ciudat de vechi și nou al societății românești de atunci) care luptă până la capăt (inclusiv prin seducerea lui Rică Venturiano) pentru a-și afirma autonomia: „de nimeni nu depand”.
Nu e feministă – n-ajunge chiar până acolo. Dar mă gîndesc că ar trebui s-o scoatem cumva pe Zița din etichetările sumare („demimondenă, semidoctă”) și s-o simpatizăm puțin. Ea e strămoașa simbolică a femeilor moderne, pentru că are curajul să afirme un lucru simplu: „de nimini nu depand”. Chiar dacă ea, de fapt, depindea; recitiți O noapte furtunoasă și o să vedeți de ce. (E o experiență interesantă oricând recitirea lui Caragiale). Zița e – după modesta mea părere – o expresie a femeii moderne; sau măcar a femeii care, în condițiile de atunci, se străduia în sensul modernizării. În Anglia, bunăoară, ea ar fi făcut parte din mișcarea „sufragetelor”, bag mâna în foc. Le-aș propune feministelor de azi – cu toată modestia – s-o redescopere. Da, sigur, Zița e un personaj creat de Caragiale (care, în geniul său ambiguu și ironic, a mai și ridiculizat-o puțin). Dar i-a dat formă și sens. Și ne-a pus pe gânduri. Pe scurt: nu știu care e personajul cel mai femininist din literatura română. Dar Zița îmi e tare simpatică. Atât. Pentru acest motiv simplu: că a spus, la 1879 – într-o piesă de Caragiale, desigur – „sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine!”.
Paul Cernat – În literatura română, cel mai feminist, la modul asumat, și în același timp cel mai consistent ca personaj literar rămâne, probabil, Nory Baldovin, „străina” intratabilă din romanele ciclului Halippilor de Hortensia Papadat-Bengescu. Cea mai notorie caricatură a feminismului este Mița Baston, geloasa, vitriolanta revoluționară de la Ploiești, a lui I. L. Caragiale. Însă cea mai expresivă mostră de feminitate independentă, chiar extravagantă, rămâne, în opinia mea, Miss Roth din Isabel și apele Diavolului, romanul „anglo-indian” de debut al lui Mircea Eliade. E drept, Miss Roth, savanta cu gust pentru sexualități alternative, narcotice și pentru marea literatură, avea un model real în orientalista Stella Kramrish (o mare figura, care, deși mai în vârstă decît Eliade, i-a supraviețuit ani buni, trăind până în anii 1990).
Emanuel Ulubeanu – Cred că Arta Popescu ar fi să fie cel mai feminist personaj din literatura română. Personaj al volumului omonim al poetului, evident omonim, Cristian Popescu, Arta Popescu devine, ca și Muza, o vajnică S. P. M. D. R.-ISTĂ (membră a Societății Protetectoare a Muzelor Daco-Române). În fond, „Arta Popescu nu s-a născut. […] n-a existat. […] nu e nici măcar fericită. […] nici măcar n-a murit”*, dar se autogenerează, ceea ce o definește ca cea mai feministă cu putință.
*În loc de încheiere
Emilian Galaicu-Păun – Mă gândesc la Pena Corcodușa din Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu Caragiale. E feminitatea ultragiată, „căderea în lume” (reversul) a ceea ce s-ar numi o dragoste nebună-nebună-nebună.
Alexandru Cistelecan – Eu v-o propun pe Sașa Comăneșteanu (n. r. – personaj din Viața la țară de Duiliu Zamfirescu), chiar dacă autorul n-a intenționat să facă din ea o feministă.