Analiza lui Ștefan Popescu: SUA anunţă că îşi reduc contribuția în NATO. Ce înseamnă pentru România şi Europa
Statele Unite au notificat că își vor reduce o parte din contribuțiile puse la dispoziție NATO, cerând europenilor și Canadei să compenseze cu mai multe avioane, drone și nave. Ştirea poate părea tehnică. Cu atât mai mult cu cât, de la cartierul general al NATO se încearcă să se prezinte această tranziție ca pe o adaptare ordonată. Neobositul secretar general al alianţei, Mark Rutte, a spus că ajustările americane în Europa vor fi „graduale” și „structurate”, fără să afecteze planurile de apărare ale Alianței. Dar limbajul politico-instituțional pe care domnul Rutte îl stăpâneşte ca nimeni altul, cu greu ascunde fondul politic: dacă retragerea este graduală, ea este totuși retragere; dacă este structurată, ea este totuși schimbare de structură.
Prin urmare nu avem de-a face cu o simplă redistribuire de capacităţi militare între aliaţi. Asistăm deci la un proces ceva mai profund. Nu mă feresc să afirm că, în substanță, asistăm la începutul unei distanțări strategice. Pentru că orice reorientare durabilă de priorități între SUA și Europa produce, în timp, nu doar o ajustare militară, ci o modificare a raportului de « destin strategic ». Alianțele nu se rup numai prin denunțarea tratatelor. Ele se golesc de sens atunci când membrii lor nu mai privesc aceeași hartă a pericolelor. Pentru Statele Unite, centrul de greutate se mută spre China, Pacific, emsifera vestică, Arctica, securitatea propriului teritoriu, controlul lanțurilor tehnologice, baza industrială de apărare. Pentru europeni, presiunea imediată rămâne Rusia, războiul din Ucraina, Marea Baltică, Marea Neagră, flancul estic și vulnerabilităţile energetică, industrială și politică ale continentului. De aici începe distanța: SUA și Europa nu mai ierarhizează la fel pericolele.
Comunicarea politică va insista foarte mult pe faptul că SUA îşi vor păstra în Europa bazele, o parte din soldaţi şi mai ales umbrela nucleară. Dar problema nu este aceasta. Problema este ce mai înseamnă prezența americană. SUA pot păstra baze, comandamente, arme nucleare, logistică și infrastructură. Pot chiar discuta extinderea aranjamentelor nucleare în Europa, așa cum am putut citi recent în Financial Times în legătură cu posibile desfășurări în mai multe țări NATO, poate chiar de pe flancul estic. Dar prezența nu mai este sinonimă cu protecția automată. Ea devine instrument, condiție, pârghie, negociere. Aceasta este schimbarea fundamentală: America rămâne, dar garanția americană devine tranzacțională.
Oficial, se vorbește deja despre o „Europă mai puternică într-un NATO mai puternic” – aşa-numitul concept „NATO 3.0”. Dar ce va însemna dincolo de retorica frumoasă cu Statele Unite care au renunţat la sprijinul automat şi la dorinţa de a antrena alianţa într-o direcţie, cu Franța care gândește mediteranean și global, cu Germania care gândește industrial, continental și prudent hegemonic, cu Polonia care gândește existențial antirus, cu România care gândește prin Marea Neagră, cu Italia care oscilează între Mediterana, Balcanii occidentali și atlantism, cu statele baltice care trăiesc în logica primei linii în raport cu Rusia, cu Spania care privește spre Magreb şi la Sahel ? De aceea, distanțarea SUA–Europa nu va produce automat „Europa apărării”.
Pentru România, știrea privind reducerea unor capacități americane în NATO este paralizantă în condiţiile fragilităţilor sale. Încrederea cetăţenilor români era data tocmai de ancora unei puteri occidentale şi mai puţin de capacităţile proprii. Dacă SUA reduc avioane, drone de supraveghere, capacități navale sau mijloace de realimentare, întrebarea este cine acoperă Marea Neagră? cine apără Constanța, gurile Dunării, cine asigură coridorul spre Ucraina și Republica Moldova? Un răspuns poate fi şi în dificultăţile pe care le întâmpinăm în stabilirea unui dialog la nivel înalt cu Washingtonul.