Ștefan Popescu: Un an de la întâlnirea Trump-Putin din Alaska. Momentul care a schimbat planeta

S-a întâmplat la 15 august 2025 și, privind în urmă, concluzia cea mai superficială ar fi aceea că reuniunea la nivel înalt de la Anchorage a eșuat, neproducând niciun acord de pace și deci nepunând capăt războiului din Ucraina. Ba chiar, cele două părți au continuat confruntarea, chiar dacă la o intensitate mult redusă față de primii trei ani de președinție Biden.

DECES Tragedie în fotbal. S-a prăbușit pe teren și a murit la numai 25 de ani

13:22

REACȚIE Petrișor Peiu inventariază „nenorocirile” decise de Parlament, în timpul dezbaterilor din societate despre Fritz și merdenele

13:19

 Loading ...

Marile evenimente diplomatice nu se analizează numai prin prisma înțelegerilor semnate și comunicate publicului larg. Acestea se măsoară și prin ceea ce arată. Iar Anchorage ne arată dispariția unei realități în care Statele Unite puteau proiecta o ordine inclusiv în zona strategică a Federației Ruse.

Acest lucru nu mai este posibil. Din acest punct de vedere, reuniunea la nivel înalt de la Anchorage ne arată că în regiunea extinsă a Mării Negre deciziile majore de securitate se vor lua cu participarea Federației Ruse. Și ne-a mai arătat ceva: Europa este dependentă de angajamentul strategic american chiar dacă, în cadrul unor coaliții de voință, își poate manifesta propriile sensibilități strategice.

Suntem, prin urmare, la un început, începutul unui proces care are ca bornă de plecare discuțiile de la Djedda, din Arabia Saudită, din 12 februarie 2025, și atingerea unui prag însemnat prin reuniunea la nivel înalt de la Anchorage.

Întâlnirea Trump-Putin de la Anch0rage

Iată că dezordinea din sistemul internațional are limitele ei și Anchorage ne arată că apar semne ale revenirii la echilibru. Echilibrul, îmi spunea unul dintre profesorii mei în relații internaționale, academicianul Georges-Henri Soutou, este condiția de bază a unei ordini internaționale cât de cât stabile.

Această evoluție spre echilibru (neacceptată de mulți de la noi și nu numai de la noi, care doresc un război de mare intensitate cu Rusia, crezând în mod naiv că vor profita liniștiți din comentarii militante făcute pe rețelele de socializare și/sau din programe generos finanțate de comunicare strategică) reprezintă o necesitate.

Nimic nu poate fi construit fără pace, iar un război pentru o țară cu resursele umane tot mai puține ale României, cu infrastructurile sale critice structural vulnerabile (episoadele cu drone ucrainene și rusești ne confirmă din plin), cu dependențele strategice, ar fi dezastruos. Această viziune pe care mi-o asum nu înseamnă defeatism sau acceptare, ci pur și simplu înțelepciune. Dar să revenim la evenimentul de acum un an din capitala Alaskăi!

Summitul de la Anchorage ne-a mai arătat ceva fundamental și anume că lumea euroatlantică nu mai reprezintă un bloc strategic unitar, traversat de falia SUA/Europa-Canada, dar și de diferențe între actorii europeni. Acest lucru nu înseamnă ruptură, însă apariția unor agende nesincronizate în cadrul NATO.

Putin și Trump, la Anchorage, în 15 august 2025

După Anchorage, europenii înșiși au început să reia mai ascuns sau mai la vedere ideea contactelor cu Rusia. Am observat recent maniera clasică de a negocia prin foști oficiali (cunosc deja interesele germane, au fost îndelung racordați la toți actorii instituționali, îi cunosc și pe ruși) a Germaniei.

În sfârșit, Anchorage ne-a mai arătat și unele limite de care poate mulți au fost seduși, poate chiar și la Kremlin (nu întâmplător se tot insistă pe “spiritul de la Anchorage”), și anume că un președinte american poate produce rupturi. Nu! Iar acest lucru trebuie și noi să îl înțelegem la București, apropo de schimbările structurale din politica externă americană.

Un președinte american cu o administrație fidelă poate schimba tonul, poate pune pe agendă unele priorități tactice, poate provoca anumite deschideri (a se vedea relația cu Coreea de Nord), dar nu poate determina interesele structurale ale Statelor Unite. Rupturile sunt provocate de sistem, în care intră și realitățile raporturilor de forță din lume.

Ca o concluzie, privind în urmă spre acest prag creat de reuniunea de la Anchorage, consider că marea sa realizare este conștientizarea în două centre de putere strategice că rivalitățile trebuie menținute în anumiți parametri, că acestea trebuie gestionate, că marile conflicte trebuie să fie controlabile.